Istoria cum nu e scrisă în manuale. Hunedoreni care au făcut Unirea, batjocoriți de poporul ”recunoscător”

Doi dintre hunedorenii care s-au numărat printre liderii politici transilvăneni care au decis, la 1 Decembrie 1918, unirea cu Regatul României au fost ulterior aspru pedepsiți de regimul comunist. Dr. Aurel Vlad și Silviu Dragomir au fost declarați ”dușmani ai poporului și trădători” și aruncați în temința de la Sighet. Nici ”patrioții” de după Revoluție, care s-au perindat pe la conducerea României, nu i-au reabilitat pe cei care au făcut Marea Unire și nici nu au condamnat oficial crimele staului român împotriva acestora.

Trei dintre primii vorbitori în fața mulțimii de români adunați la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia au fost tinerii hunedoreni Petru Groza, Aurel Vlad și Silviu Dragomir.

”Dușanii poporului” nu au colaborat cu comuniștii

Primul dintre aceștia, catalogat de Stalin ca fiindu un ”burghez simpatic” a colaborat fără nicio ezitare cu regimul comunist impus cu tancurile rusești. Aurel Vlad și Silviu Dragomir și-au păstrat demnitatea și au refuzat să se facă părtași la mascarada populară impusă de comuniști. În aceste condiții, chiar dacă nu au fost lideri ai mișcării anticomuniste, ambii au fost arestați și încarcerați la una dintre cele mai groaznice închisori politice, Sighet. Avocatul Aurel Vlad, supus unor umilințe greu de imaginat de către gardienii din temnița comunistă, a decedat în 2 iulie 1953 în pușcărie, fiind înhumat în ”Cimitirul Săracilor” din Sighet.

Silviu Dragomir a scăpat cu viață din chinurile îndurate în pușcăria de la Sighet, dar, după eliberare, a fost permanent monitorizat de Securitate, chiar dacă avea aproape 70 de ani și era extrem de slăbit după anii de detenție grea. A murit în 23 februarie 1962 în Cluj. Cei doi lideri politici transilvăneni care au avut o contribuție esențială la făurirea României Mari au fost cinstiți de comunitățile locale din care provin. O şcoală generală din Orăștie respectiv liceul din Ilia le poartă numele. Dar la nivel național ei rămân ”dușmani ai poporului” cu un an înainte de sărbătorirea centenarului Marii Uniri. A unirii făcută, printre alții, și de cei doi ”trădători”.

Avocatul din Orăștie, unul dintre promotorii unirii

Aurel A. Vlad (foto) a văzut lumina zilei la  25 ianuarie 1875 în Turdaș și a murit în 2 iulie 1953 în temnița din Sighet. Avocat, doctor în drept, promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Național Român și apoi fondator și fruntaș al P.N.Ț., a fost ministru de finanțe al României în anii 1919–1920, ulterior ministru al Cultelor și Artelor. Prin mama sa, era nepot al lui Gheorghe Barițiu.

Urmează școala primară și apoi Liceul Reformat maghiar „Kún” din Orăștie, obținând în toate clasele cele mai bune rezultate. Avea înclinație spre matematici și limba latină. Printre dascălii săi s-a numărat și Elie Cristea, viitorul Patriarh al României întregite. A continuat să studieze Dreptul la Budapesta, profesând apoi ca avocat în Deva și Orăștie.

A fost al doilea director al Băncii „Ardeleana” și director și proprietar al ziarului „Solia Dreptății” din Orăștie.

Participând la alegerile parlamentare, Aurel Vlad, a pătruns ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, în anul 1903, în urma victoriei asupra candidatului oficial al guvernului, la Dobra. Aurel Vlad a jucat un rol deosebit în Revoluția din toamna anului 1918, fiind ales președintele Consiliului Național Român din Orăștie. În urma Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, Aurel Vlad a fost ales membru în Consiliul Dirigent, fiindu-i repartizat resortul finanţelor.

A fost arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, la vârsta de 75 ani, a fost adus la Închisoarea Sighet la 7 mai, fiind „internat” pe timp de doi ani. Deși murise deja în penitenciarul Sighet, la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni. A fost declarat, post-mortem,  Cetățean de Onoare al Orăștiei.

Ilia reprezentată la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Silviu Dragomir (foto) s-a născut la 13 martie 1888, în localitatea Gurasada. Ca istoric, a avut o orientare eclectică. Silviu Dragomir a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde a îndeplinit funcția de secretar.

După Unire, a fost, în mai multe rânduri, ministru, în perioada 1937–1940, între care Ministru de Stat și Ministru al Minorităților.

Este autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre Țările Române în epoca medievală, despre Revoluția de la 1848 din Transilvania, precum și al monografiei despre conducătorul Revoluției de la 1848, din Transilvania, Avram Iancu.

După accederea comuniștilor la putere în România, Silviu Dragomir a fost arestat la 1 iulie 1949 și a fost internat la Sighet în mai 1950 pe timp de doi ani, detenția fiindu-i „justificată” abia peste un an, prin Decizia MAI nr. 334/1951. Pedeapsa i-a fost majorată cu cinci ani, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. După ce a fost eliberat în 1955, prin amnistia datorată Convenției de la Geneva, a trăit la Cluj, până în 23 februarie1962.