Prietenii imaginari. Motiv de îngrijorare sau de bucurie?

La prima vedere, întrebările și afirmațiile de tipul “Putem să punem un scaun la masă și pentru Ali?”, “Haide cu mine să ne dăm în leagăn, Popi!” sau “îți place prăjitura, Mimi? Nu? Nici mie.” par a fi doar niște propoziții rostite de copii. Ce au acestea în comun? Faptul că nici Ali, nici Popi și nici Mimi nu există în realitate, purtând denumirea de prieteni imaginari.

Prietenii imaginari sunt prezentați de multe ori într-o lumină negativă, atât în filme cât și în cărți, ei apărând ca ceva anormal, ieșit din comun, de evitat. În producțiile de divertisment, ei iau adesea forma unei creaturi malefice al cărei scop este să posede trupul copilului (ex. romanul The Shining – Steven King) sau apar ca invenții ale copiilor siguratici și antisociali (ex. filmul Bogus), aceasta din urmă fiind o variantă care poate părea mai plauzibilă.

Cum arată prietenii imaginari?

Cea mai intuitivă și comună formă a prietenului imaginar este un personaj apărut din imaginația copilului cu care care acesta se joacă, dar care nu are corespondent în lumea reală. Totuși, cercetările ulterioare au relevat faptul că aceștia pot lua forme foarte variate, de la personaje umane, animale, pană la obiecte personificate. Chiar dacă există în lumea reală, acestea capătă cu totul alte proprietăți în imaginația copilului. Un exemplu frecvent sunt jucăriile de pluș sau păpușile, care ajung să aibă trăsături stabile de personalitate și anumite preferințe, de multe ori diferite de cele ale copilului.

De ce apar acești prieteni imaginari?

Începând cu vârsta de 3-4 ani, copiii dezvoltă ceea ce se numește teoria minții. Aceasta presupune înțelegerea faptului că atât ei, cât și ceilalți au nevoi, dorințe și credințe, uneori diferite unele de celelalte, și că acestea îi determină să reacționeze într-un anumit mod. Nu este deloc o coincidență faptul că primii prieteni imaginari apar cam la aceeași vârstă. Prietenul imaginar reprezintă tocmai o manieră ingenioasă și foarte utilă de a exersa această nouă abilitate.

Uneori, acest personaj au rol de suport. Un copil care a trecut prin evenimente mai dificile și care, de cele mai multe ori, e singur la părinți și nu are o altă formă de sprijin disponibilă, creează un prieten imaginar pentru a avea un mediu sigur în care își poate exprima emoțiile și gândurile, fără frica de a fi judecat, certat sau neînțeles. Astfel, prietenul imaginar poate reprezenta o resursă importantă de coping, întrucât îl ajută să facă față problemelor cu care se confruntă.

Totuși, de cele mai multe ori copiii creează aceste personaje doar pentru distracție și nu pentru că simt distres emoțional. Indiferent de ce formă ia acest prieten imaginar, prin interacțiunea cu el copilul ajunge să își exerseze și să dezvolte o formă specifică de joc, și anume jocul simbolic.

A avea un prieten imaginar nu este doar adaptativ, ci și foarte comun. Studiile care investighează răspândirea acestui fenomen arată că, dacă se iau în calcul atât forma strict imaginară cât și cea care pornește de la un obiect real, pană la 68% dintre copii (în S.U.A) raportează că au sau au avut un prieten imaginar. În ceea ce privește vârsta la care aceștia apar, durata se întinde de la 3-4 ani până la vârsta școlară, fiind mai puțin frecvent întâlniți în adolescență. Astfel, acest fenomen apare ca fiind unul destul de comun și foarte răspândit.

Cum să reacționezi la prietenul/prietenii imaginari ai copilului tău?

Încearcă să îl cunoști și tu! Cu o atitudine deschisă și curioasă, pune-i întrebări copilului despre prietenul său și despre caracteristicile acestuia. S-ar putea ca astfel să afli mai multe despre interesele, dorințele, fanteziile sau grijile copilului tău

În cazul în care copilul începe nu își asume propriile fapte și să dea vina pe prietenul imaginar, este momentul să pui piciorul în prag, dar fără a contesta existența acestuia. Spre exemplu: “Nu contează cine a făcut dezordine aici, vreau ca până mă întorc de la magazin toate lucrurile să fie la locul lor.”

Pe de altă parte, dacă cerințele nu sunt absurde poți încerca să intri și tu în joc. Prin lucruri simple, cum ar fi așezarea unui tacâm în plus la masă sau păstrarea unui loc liber în mașină, dar fără a fi foarte intruzivă, îi poți arăta copilului că îi accepți amicul. La urma urmei, acest personaj este născocirea imaginației copilului tău, deci el este cel care ia deciziile în privința lui.