Opticline, alături de oamenii care au făcut istorie

Ioan Ciocan (96 de ani) este unul dintre cei 800 de copii care au ținut în loc o armată întreagă, la Păuliș (județul Arad) în septembrie 1944. Este printre puținii care încă mai trăiesc. Săptămâna trecută s-a prezentat la Clinica Opticline – Dr. Angelescu din Deva pentru un consult oftalmologic. Nu mai vedea deloc la televizor. Diagnosticul de cataractă l-a cam dezarmat. Totul s-a rezolvat însă rapid. Impresionat de povestea lui, doctorul Daniel Angelescu l-a operat gratuit. Se gândește să procedeze la fel și cu alți veterani de război.

Pe Ioan Ciocan l-am întâlnit pentru prima dată în 2014. Atunci ne-a spus povestea lui de viață (una mai spectaculoasă decât orice film s-ar putea face vreodată). Era trist, foarte trist atunci. Și-a pierdut camarazi pe front, dar cea mai grea pierdere avea să vină la bătrânețe. După 70 de ani de conviețuire, soția lui trecuse pe lumea cealaltă. Ieri l-am văzut însă fericit. Vedea bine, iar asta mulțumită intervenției chirurgicale la care a fost supus în clinica Opticline.
„Ca să mai uit de singurătate, mă mai uit la televizor. La știri, în special. Vreau și eu să știu ce se mai întâmplă prin țară și prin lume. Nu mai vedeam deloc cu ochiul stâng. Mi-a fost frică să nu ajung la fel și cu ochiul drept. Am venit la domnu’ doctor Angelescu și mi-a spus că am cataractă. Eu n-am vrut să mă operez. Domnu’ doctor mi-o zis că să nu-mi fac grijă de bani. M-am operat gratuit. Nu mă așteptam la așa ceva. Nimeni, în toată viața asta, nu mi-o făcut un așa mare bine. Acuma, cât oi mai trăi, o să mă pot uita iară la televizor și o să pot citi ziarele, că-mi plac și ziarele”, ne-a mărturisit, ieri, veteranul de război.

Dr. Angelescu: „Suntem onorați că am putut ajuta un asemenea om”

Doctorul Daniel Angelescu, fondatorul Opticline, spune că povestea de viață a lui Ioan Ciocan l-a impresionat atât de tare încât nu a stat deloc pe gânduri în momentul în care i-a spus că îl va ajuta gratuit cu o intervenție chirurgicală. „În măsura timpului, povestesc cu fiecare pacient pe care îl am, pe parcursul consultației. Domnul Ioan Ciocan mi-a spus câteva frânturi din povestea lui. Când am aflat că este veteran de război, am decis imediat că putem să îi oferim gratuit operația de cataractă. Apoi am aflat din presa locală povestea sa, mai detaliată. Știu că este cetățean de onoare al orașului Brad și al județului Hunedoara, dar noi suntem cei onorați că l-am putut ajuta. Acești oameni au făcut istorie și merită toată prețuirea noastră, motiv pentru care analizăm acum posibilitatea de a face același lucru, consultații și intervenții chirurgicale gratuite, și pentru ceilalți veterani de război din județul Hunedoara. Atâția câți mai sunt”, adaugă doctorul Daniel Angelescu.

Frânturi din lupta de la Păuliș

Ioan Ciocan a fost încorporat la 20 de ani, în 1942, cu toate că avea serioase probleme cardiace. Un an mai târziu a fost trimis la școala de ofițeri de la Radna. Deși era doar un student în anul II al școlii, împreună cu ceilalți 800 de colegi, a ajuns pe prima linie a unui front apărut peste noapte, în 23 august 1944. Misiunea lor era să oprească la Păuliș o întreagă armată hortystă care dorea să pătrundă în Ardeal și să ajungă în spatele trupelor româno-sovietice aflate deja în drum spre Cluj. Iată câteva scene din povestea de front a lui Ioan Ciocan, povestite chiar de el:

„Ungurii veneau în coloană, cu sutele, pe şosea. Văzuserăm că sunt mulţi, dar mult mai târziu mi-am dat seama că raportul de forţe era de 10 la 1. Noi i-am lăsat să se apropie mult. Când au ajuns cu tanchetele la mai puţin de 100 de metri distanţă, tunul a început să tragă. Le-a făcut praf mai toate tanchetele. Totuşi, ungurii or trecut la atac. Or ajuns până la şanţ. Atunci or murit căpitanu’ Fătu şi sublocotenentul Cizmaru, plus alţi elevi de la şcoală. A fost luptă la baionetă. Până la urmă, i-am respins”.

„Am ajuns pe deal, pe 17 septembrie. A fost o zi şi-o noapte grea. Am pierdut mulţi camarazi acolo, atunci. Ungurii făceau asalt după asalt şi noi le ţineam piept, aşa, puţini, cum eram. Mai spre seară ni se gată muniţia. Primim ordin să ne retragem 100 de metri, până la punctul în care puteau să vină cei cu aprovizionarea. Dăm să plecăm toţi din poziţie. Doar comandantul plutonului meu, Darius Popescu, refuză să plece. De fapt, înainte de asta, el stătea în mijlocul grupei care era cea mai înaintată, cu grenada-n mână. Noi strigam la el să se mai retragă un pic, că-i periculos, că vine inamicu’ peste el, iar el, foarte calm, ne răspunde «Păi eu pe cine aştept? Nu pe inamic?!». Mitraliorul plutonului era rănit grav. Mi-l amintesc şi pe Darius Popescu rănit la o mână. Încă se mai putea folosi de ea. Se duce la mitralieră şi ne spune «Mergeţi voi să luaţi muniţie. Eu nu mă retrag». Un glonţ îl loveşte din nou, în celălalt braţ. Sublocotenentul Darius Popescu, comandantul plutonului I, rămâne la mitralieră şi continuă să tragă. Ne zice «Mai trag cât mai pot, da eu nu le mai dau la ăştia nicio palmă de pământ. Nici pe-aici nu se trece băieţi. Nu se trece decât peste cadavrele noastre». Ne retragem 100 de metri, ne luăm muniţie, şi abia după câteva ore de luptă putem să revenim pe poziţia noastră iniţială. Îl găsim pe Darius Popescu mort, ciuruit de gloanţe, fără cizme şi fără ceas la mână.”

“Or venit ungurii de pă Dealul Viilor puhoi. Ne-or scos din poziţia aia. Erau mulţi. Nu aveam cum să le facem faţă. Căpitanul Drăghici urla să nu cedăm poziţia, să rezistăm. Era haos acolo. Ne-am retras câteva zeci de metri. Eu am găsit un prun după care m-am adăpostit. Din când în când mai auzeam cum gloanţele muşcau din trunchiul copacului. Am reuşit să arunc o grenadă fumigenă şi tirul s-o mai potolit un pic. După o oră i-am respins pă unguri ş-am reocupat poziţia. Patru colegi din grupa mea or murit atunci. Atunci am crezut că nu scap nici eu cu viaţă”.

„La şcoala de la Radna, când ne-am regrupat, erau şi prizonieri. Cei mai mulţi erau români luaţi cu forţa în armata maghiară, după ocuparea Ardealului de Nord-Vest, în 1942. Era şi-un ofiţer ungur care vorbea româneşte şi care mi-o zis: «Dacă ştiam că sunteţi numa’ voi, în 24 de ore vă făceam praf». Ungurii ştiau că au în faţă un regiment întreg de infanterie, un regiment de vânători de munte şi nişte copii de la şcoala din Radna. Când colo, am fost doar noi, elevii şi un batalion de infanterie de la Regimentul 96 (aproximativ 1800 de oameni împotriva a 20.000 de ostaşi hortyşti şi nazişti – n.red)”.