Iarna pe uliţă, în 2016 la fel ca-n 1976
Într-un sat din Munţii Poiana Ruscăi, copiii îşi petrec zilele de iarnă aproape la fel cum o făceau părinţii şi bunicii când erau de vârsta lor. Săniuşul e principala ocupaţie zilnică a micuţilor din satul Ulm – comuna Cerbăl, judeţul Hunedoara. Pe cei mari îi cam supără „pârtia” amenajată pe una dintre uliţe, dar, până la urmă, îşi aduc şi ei aminte c-au fost odată la fel şi-i lasă-n pace.
O mogâldeaţă care încă n-a învăţat prea bine să meargă iese cu greu de după o poartă de fier. Trage după ea o sanie şi mai mică, „dotată” cu spătar, păturică şi volan legat cu o tijă metalică de un schi mic pe post de cârmă, se postează-n vatra satului şi-ncepe să ţipe. Imediat, un tânăr iese-n fugă pe aceeaşi poartă şi ia mogâldeaţa la rost: „Măi Bogdănel, iară vrei la sanie?! Nu mai ţipa atât că te-or auzit şi ăilalţi ş-or să vină şi ei”. Mogâldeaţa cu fularul tras peste gură se pune apoi mai bine la volanul saniei „custom made” şi zice „Bum-bum-bum”, hâţâindu-se de zor în faţă şi-napoi. „Bine, bine, mergem…” zice tânărul care-ncepe să tragă sania şi „încărcătura” cu totul specială în sus, pe uliţă. Urcă vreo 100 de metri, sania se opreşte, se întoarce, iar sfoara devine… frână. Tânărul îşi lasă mogâldeaţa să alunece pe sanie la vale, ţinând de sfoară ca de hăţurile unui cal pus la căruţă. De după volan se văd doar doi ochi bucuroşi nevoie mare, iar de după fular răsună chichoteli după chicoteli. „Îi place de numa-numa. Toată ziua numa’ asta ar face”, spune Marius Mihăilă (27 de ani), tatăl băieţelului.
Încă o tură şi încă una, după care pe uliţa – pârtie apar alţi doi copii, mult mai mari decât Bogdănel, băiatul de doar doi ani, care încă nu vorbeşte, dar ştie să se facă înţeles mai ales atunci când vine vorba de ieşit la săniuş.
Efect al vieţii fără Internet
Cei doi „seniori” ai pârtiei sunt Laura (10 ani) şi Darius (12 ani). Merg la şcoală, zilnic, singuri, pe jos, prin zăpadă, un ceas şi jumătate, până-n Cerbăl, satul vecin. Sunt obişnuiţi cu frigul, cu greul în general. Profită de orice oră liberă, mai ales că e şi zăpadă suficientă. Sâmbăta şi duminica au timp şi de desene animate la TV, dar se plictisesc repede. Care e primul înşfacă sania de lemn, făcută cu 10 ani în urmă de un bătrânel care a plecat, între timp din sat, şi-şi dau drumul pe uliţă la vale. Săniile ocolesc cu măiestrie porţiunea din uliţă pe care un vecin hâtru a aruncat cu cenuşă, supărat că alunecă, apoi fac slalom printre porţiunile cu balegă lăsate de vacile aduse la adăpat la fântâna din centrul satului, trec trosnind peste un făgaş cu marginile îngheţate şi abia – abia dacă se opresc fără să se lovească de o şură mică pusă-n calea uliţei bune pentru săniuş.
„Păi ne dăm, tătă zâua. Cu televizorul suntem şi nu pre’ suntem noi prietini. Ăl mai fain îi la sanie, iarna”, spune Laura. Darius e mai zârcit la vorbă. Preferă să demonstreze ce poate. La un moment dat renunţă la tandemul cu Laura, apare cu o sanie cu tălpi de metal şi-i „dă bătaie”. Mai prinde, câteodată, sub sanie câte-un bolovan, mai cade de zici că-şi rupe ceva (Doamnne, fereşte!), dar de fiecare dată se ridică râzând şi o ia de la capăt.
Semnal la mobil, în satul Ulm (ascuns între două culmi muntoase), nu prea există, aşa că navigatul pe Internet, de pe telefon mobil sau tabletă, e aproape imposibil. Fibră optică, în sat, nici vorbă. Oamenii par mulţumiţi că au curent electric în case. „Satul ăsta o fost mic tăt timpul. Cred că-s 18 casă de tăte. Două sau tri case nu-s mai locuite. Drept îi c-or fost şî mai mulţi copii. Acuma-s numa’ cinci, de tăţ’. Sara o mai nervează pă nevastă-mea că doarme nepotu’ (Bogdănel – n.red.), că păstă ăştialalţ’ vine noaptea şî iei tăt cu săniile pă drum îs. Da’, ce să le faci?! Doară-s copii.”, explică Petru Mihăilă (53 de ani).
Un sat foarte mic
Doar 39 de suflete mai numără satul Ulm, dintre care doar cinci sunt copii. Tinerii până-n 30 de ani se pot număra pe degetele de la o mână. La fel şi persoanele cu vârste între 30 şi 60 de ani. Restul sunt bătrâni, însă nu toţi au norocul unei pensii. Unii nu au destui ani lucraţi la combinatul siderurgic, sau la minele din zonă, până la care făceau naveta pe jos, două ore, munceau opt, după care se întorceau, uneori, direct la locul de coasă, ori în holda de cartofi.
„Am reuşit să la facem drumul practicabil şi pentru autoturismele obişnuite. Am discutat cu localnicii şi posibilitatea captării unui izvor pentru o reţea de apă. Costurile sunt însă foarte mari, pentru posibilităţile bugetului local. Am reuşit să modernizăm reţelele de apă din Cerbăl şi Poieniţa Tomii. Am introdus reţele de apă la Feregi şi Socet, iar acum trebuie să rezolvăm problema asta într-un alt sat mai mare, Poiana Răchiţelii”, spune primarul comunei Cerbăl, Miron Ticula.
