GEOAGIU-BĂI sau o excursie în care pleci şi ţi-i drag să nu mai ajungi

În cunoscuta staţiune poţi ajunge din Deva destul de rapid, chiar şi nemotorizat, pe drumul european ce duce la Orăştie. O şosea bună şi – de când s-a dat în folosinţă autostrada – destul de slab circulată de maşini. Pe porţiunea asta îmi fac eu antrenamentele, atunci când timpul de biciclit e prea scurt sau când nu am în plan excursii. Un traseu banal, plictisitor, însă doar pentru iubitorii de adrenalină. Pentru iubitorii de bicicletă, nu. În fond, chiar şi cu iubita mai trebuie, din când în când, să mergi şi la Mall, la shopping. Tot aşa, în ciclism există şi rulaj, nu doar căţărări şi peisaje nemaipomenite. Noi vom alege însă malul drept al Mureşului şi – trecând prin câteva sate de luncă – vom ajunge, poate mai târziu, dar mai interesant, în Geoagiu-Băi.

Din Simeria, dacă părăseşti drumul european şi treci pe lângă Parcul Dendrologic, drumul te poartă prin câteva sate unde oamenii sunt în plină activitate. În principal agricolă, pe vremea asta. Uite, trec pe lângă un nene care stă în faţa noii lui maşini de balotat şi se scarpină în cap, nedumerit că în spatele utilajului nu apar clăi, aşa cum ştie el din copilărie, ci nişte paralelipipede verzi cu care nu prea ştie ce să facă. Depăşesc repede Rapoltul Mare şi mă bucur că sunt în şaua Fabianei, o bicicletă mai rezistentă, pentru că drumul prin sat e o combinaţie nereuşită de macadam, urme de bitum şi capace de canal. Cealaltă bicicletă e la odihnă, învinsă de căi de rulare ca asta, are o fisură în furca de carbon. Sper să nu fac şi eu o fisură prin vertebre, că am ieşit de mult din garanţie…

Traversând apoi Bobâlna, îmi aduc aminte că, pe vremuri, am făcut de aici o căţărare, undeva spre stânga. Nu mai ştiu pe moment cum se numeşte locul spre care încep să urc, dar mă luminez repede: Feredeiele Cepturarilor. Aşa-i că nu-mi puteţi băga de vină că am uitat? Ia încercaţi mâine sau poimâine să vă aduceţi aminte asta! Găsesc uşor drumul, în singura intersecţie a satului şi pornesc spre deal. Deja, după 20 km de rulaj, caut un pic de efort. Mda, n-aş putea spune că sunt genul care să iubească shopping-ul. Înaintez de-a lungul unui pârâiaş ascuns printre ierburi şi trebuie să le spun bobâlnenilor că da, se poartă dungile anul ăsta, dar nu pe asfalt. Sar – cu o îndemânare căpătată în atâtea ture prin ţara mea – peste şănţuleţele abia acoperite cu… pământ, dar cum nimic nu poate dura o veşnicie, scap pe asfalt bun odată cu primele pante.

Valea asta o recomand celor care au picioare şi psihic tari, în egală măsură. Mă ridic din şa ca să birui o pantă de 14-15%, cu gândul că în prima curbă mă odihnesc. Prima dată nu mi se arată. Aşa că apăs tare pedalele, în speranţa că, uite, mai vine o curbă. Nu e să fie nici aici odihna. Muşchii încep să ardă şi acum intervine psihicul ăla tare, care nu mă lasă să mă opresc. O ţin aşa vreme de vreun kilometru-doi şi în stânga mea, din vegetaţia abundentă se aude o cădere de apă. Nici nu mă mir. La cum urc eu, pârâiaşul nu poate ţine pasul cu drumul şi e nevoit să mai facă şi salturi. În faţă, pe drum, un năpârstoc de maxim 6-7 ani împinge o bicicletă micuţă, cu gândul – probabil – să facă un downhill, chiar dacă încă nu ştie ce e ăla. Îi strig din mers să urce în şa, că e ruşine să meargă aşa, pe jos şi cred că-l cam surprind, că (tre)sare speriat şi apoi bagă capul în pământ când trec pe lângă el. Bietul copil…

Recunosc că m-a cam „tăiat” urcarea dar, în final, cobor un pic, cât să-mi usuce curentul de aer transpiraţia şi ajung pe un platou înierbat. O livadă de pruni arată ca măslinii grecilor şi nu ştiu de ce mintea m-a dus aşa departe, poate pentru că prunii sunt bătrâni şi trunchiurile le sunt răsucite şi chinuite. Cobor din şa, desfac un baton, că merit un dulce, o culc pe Fabiana în iarbă, că merit şi o pauză mai lungă şi fac poze.

Mă îndrept spre nucul ăla enorm care e în faţa mea. Sub el, la umbră, stă o  întreagă turmă de oi. Animalele sunt înghesuite la răcoare şi sunt fascinat de imagine într-atât încât uit că lângă orice turmă sunt câini. Doar când primele lătraturi ajung la mine, încă fără imagine, realizez în ce – scuzaţi! – rahat m-am băgat… Alerg la bicicletă sub presiunea corului canin pe prea multe voci, încalec, nu mai nimeresc nici pedalele, nici drumul, intru într-o mică panică dar mă descurc în timp util şi urc cei 200 de metri în viteză, mă ascund în pădure şi… respir… Uhhh! E curios cât de tare m-am speriat, fără ca măcar să-i văd. Poate că doar mintea mea a exagerat, auzind lătraturile, dar nu sunt curios să mă întorc pentru verificări. Mai bine pornesc să cobor spre sat, e mai sigur.

Valea asta, pot spune fără teama de a greşi, este cea mai frumoasă din câte am văzut până acum în judeţul nostru! Pe dreapta, pe malul pârâului, se aştern într-una curţi cu căsuţe cochete, ascunse ba după garduri înalte, ba după perdele verzi de vegetaţie. Ca să prind nişte imagini din interior ar însemna aproape să mă urc pe uluci, aşa că decid să respect intimitatea mult dorită şi din greu finanţată. Mai fur, totuşi, cu ochii, câte un gazon perfect tuns şi câte o mică piscină şi mă gândesc ce diferenţă este între acest mic „Beverly Hills” şi căsuţele modeste de pe stânga, de sub coastă.

Reîntors în Bobâlna, adăst un pic la o poveste cu doi bătrâni care îşi urnesc ziua cu o bere, la birt. Unul dintre ei îmi zice că era, pe vremuri, „unu’ care vedea de bazine, da’ o murit”. Păcat… Din câte ştiu, apa de acolo e de leac, dar uite că sunt mai frumoase şi mai comode piscinele din curte. Întreb şi cum se numeşte pârâul dar nu ştie, zice că n-are nume. Aşa or fi întrebat şi cei care au pus pe autostradă tablele alea penibile cu „Valea fără nume”. Geografie după ureche.

Ieşirea din sat o fac printr-un culoar splendid de soc şi salcâm. Cu toate astea, alergia mea la polen mă împiedică să gust pe îndelete momentul, aşa că trec ca un accelerat. Am în buzunar Claritin, dar sper să nu am nevoie, aş adormi pe bicicletă, pedalând. Iar după încă o bucată de luncă plată, când un indicator îmi arată la stânga „Boiu – 2 km” nu mă pot abţine şi iar plec pe coclauri. Nu-i problemă, sunt sigur că Geoagiu-Băi va fi tot acolo şi mă va aştepta. Prima senzaţie, intrând pe vale, este că cineva a închis în urma mea o uşă. Tărâmul cu grâu stropit cu maci roşii mă cucereşte din prima. Fără să mă forţeze la asta vreo pantă, merg agale şi admir. Ba, pe dreapta, geometria perfectă a culturilor, ba, pe stânga, un rând de pomi dintr-o livadă conturată pe creasta dealului, ca un crenel de cetate. În sat e pustiu şi realizez că e sâmbătă, iar oamenii sunt pe câmp. Ce să facă şi ei, dacă n-au Mall?

Când ies iar la drumul mare deja a dat peste mine căldura şi planul meu de a ajunge azi la finish pe răcoare s-a cam dus. De aia nici nu stau mult pe gânduri şi fac şi ultima (?) „divagaţie” începând să urc, sub soarele fierbinte, panta spre Cigmău. Să mai spun că e tot spre stânga? Păi, pe dreapta e Mureşul, aşa că… Vreo 3-4 serpentine, largi şi deloc uşoare, mă scot la capul satului şi opresc de vorbă cu un nene care tocmai s-a trezit şi priveşte valea de parcă toată ar fi a lui. Îmi povesteşte cât de frumos se vede de acolo Retezatul în zilele senine şi-l cred. Din vorbă în vorbă, aflu că dacă am puţin tupeu aş putea merge pe drumul de macadam care începe la intrarea în sat ca să ajung, într-un kilometru, direct la Sanatoriul din Geoagiu. Îi explic că n-am eu (mai bine zis Fabiana) roţi de aşa ceva. „Aşa sunteţi voi, ăştia de la oraş, mai sensibili!”. Când pornesc la vale tot pe asfalt, pe unde am şi apărut, se uită după mine aşa, având în colţul gurii un zâmbet pe care prefer să nu-l analizez.

Din oraş, din Geoagiu, urc şi în staţiune. Nu insist, aici aţi fost toţi. Ştiţi cum este. Am băut o bere rece. Iar nu insist, aţi băut toţi. Ştiţi ce bună este. După 45 km de pedalat e dublu de bună. Doar prietenii ciclişti care sunt începători trebuie să ştie că până la hoteluri şi bere panta e blândă şi drumul umbros. Asta aşa, de încurajare. Iar la întoarcerea spre casă, numai şi numai în ciuda prietenului meu din Cigmău, mă reped şi până la Sanatoriu, de data asta pe asfalt. Din centru, se face un drum la dreapta, cum vii spre Deva, e simplu. Panta din nou nu e dificilă, mai ales că sunt de-acum încălzit şi… hidratat corespunzător. Sus, locaţia e cât se poate de liniştită şi mă plimb cu bicicleta pe aleile vechi, străjuite de felinare mai bătrâne decât mine, vorbind în reportofonul ascuns în palmă despre cât de neaşteptat de fain a fost şi azi, când plecasem iniţial doar să dau o fugă până la Geoagiu-Băi. Hai să vă zic şi cât mi-e de drag să ascult înregistrările astea, acasă: se aude pe fundal cum cântă păsările în liniştea aia ireală de, vorba aia, sanatoriu…