Harlem Shake, întâmplări cu cerşetori şi tabieturi ciudate

HARLEM SHAKE. Fără îndoială, ­“nebunia” momentului se numeşte “Harlem Shake”. Cred că nu există persoană cu un calculator şi acces la Internet care să nu se fi lovit, zilele astea, de vreun filmuleţ stupid în care un grup de oameni veseli dansează pe melodia DJ-ului ­american Baauer, pe numele său adevărat Harry Rodriguez.
Cum s-a transformat un dans oarecare într-o isterie mondială? La începutul lunii februarie, autorul melodiei a urcat pe YouTube un filmuleţ în care patru oameni îmbrăcaţi în costume de latex dansau pe melodia lui. Câteva zile mai târziu, au început să apară, timid, alte filmuleţe cu alţi oameni dansând pe Harlem Shake. În prezent, Google a anunţat că în fiecare zi sunt urcate pe YouTube aproximativ 4.000 de filmuleţe cu dansul ăsta.
Oamenii spun că Harlem Shake e noul Gangnam Style – Gangnam Style, o altă tâmpenie propagată la nivel mondial cu ajutorul Internetului, e o melodie ­interpretată de coreeanul Psy, însoţită de un dans… să-i spunem specific. Gangnam Style i-a adus autorului venituri uriaşe, iar Baauer îşi aşteaptă şi el cecurile grase de la YouTube. Pentru că drepturile de autor pentru melodia folosită în toate clipurile îi aparţine, o parte din banii primiţi pentru reclamele afişate pe YouTube îi revin autorului melodiei.
Oameni din agenţiile de publicitate, din companii precum Google şi Facebook, dar şi din alte companii, au profitat de ocazie şi au pus pe YouTube filmuleţe cu angajaţi sau chiar cu produse care “dansează” Harlem Shake. Va să zică, toată lumea pune umărul la succesul unui DJ american, în timp ce se distrează, că deja de notorietate nu mai poate fi vorba, când concurezi cu câteva mii de oameni care fac acelaşi lucru.
Ca să vă convingeţi, căutaţi pe YouTube “Harlem Shake” – clipul original are deja peste 20 de milioane de vizualizări. Mult, mult timp liber mai au unii!

Eurovision. Mulţi, foarte mulţi oameni au scris online, sâmbătă seară, des­pre prima preselecţie pentru concursul Eurovision. Cristi Şerb a întrebat, pe blogul său, Criserb.com: “Am o ­curiozitate – câţi din cei care au votat, prin SMS, la Eurovision ar dona aceeaşi sumă ­pentru un caz umanitar, pentru un copil ­bolnav, să zicem. 1%?
Mă doare sufletul când văd ce uşor zboară SMS-urile spre o emisiune TV şi când este vorba de un copil în suferinţă…”.

Snoopy, unde-s banii? “Orice ar vinde Snoopy, eu sunt dispusă să cumpăr!”, scrie Alina Crâncău, pe blogul TVDece.ro, făcând referire la reclama pentru o companie de asigurări în care apare Snoopy, celebrul personaj de desene animate care este şi “imaginea” firmei respective.
“De ce să plătesc unui asigurator cu un băţ în fund, când pot să-i dau banii lui Snoopy? Orice s-ar întâmpla cu planul meu financiar pe termen lung, aş vrea, sincer, ca Snoopy să-mi dea veştile proaste! «Bă, Snoopy, unde-s banii mei?» iar el să mă privească inocent, cu făţuca aia drăgălaşă, şi să dea din umeri. Vă rog să vă uitaţi puţin la faţa lui Snoopy şi să îndrăzniţi să spuneţi că nu aveţi încredere totală în el! Chiar şi când ai povesti cuiva că ai asigurare de viaţă la Snoopy, sună absolut bestial. Când ai povesti că firma a dat faliment şi, printr-un ghinion teribil, nu mai ai ­viitorul asigurat, aş râde cu poftă: hahaha, a fugit Snoopy cu banii!”

“Tabieturi” ciudate. Albaiulianul Andrei Dobra a scris pe blog (Makavelis.com) un articol despre tabieturile sale ciudate. Articolul a strâns peste 20 de comentarii cu “idei fixe” şi apucături ale altor bloggeri, dar şi ale unor cititori fără blog. Am aflat, astfel, că sunt oameni care mănâncă întâi legumele şi la sfârşit carnea din farfurie, unii care cumpără doar câţiva cartofi sau cumpără lămâi cu condiţia să fie în număr de patru sau multiplu de patru, o fată care spune că după ce găteşte, nu poate mânca înainte de a spăla aragazul şi multe alte ciudăţenii.
Dar de departe cea mai ciudată obsesie este a cititoarei care s-a semnat Andra: “Câteodată, când ascult pe cineva vorbind, calculez câte litere sunt în propoziţia pe care a spus-o şi verific dacă se împarte la 3 fără să dea cu virgulă…”. După ce am citit articolul şi comentariile, mi-am dat seama că unele ciudăţenii ale mele, cum ar fi faptul că atunci când merg cu maşina, ca pasager, încerc să număr liniile întrerupte, nu mai sunt chiar atât de ciudate. Vorba aia, mă bucur să aflu că sunt alţii şi mai “duşi” decât mine.

Nu mai daţi bani la ­cerşetori! Este îndemnul lui Radu Băzăvan, cunoscut în blogosferă ca Groparu.ro. Ne spune şi o întâmplare amuzantă care implică un cerşetor.
“Eram în troleu; unde troleibuzam.
Apare el. Om în toată firea, cu geacă muştar, nu prea înalt, niţel sfrijit, cu o ­expresie hicleană pe obraji. Dacă l-ai vedea pe stradă, nu ai şti că-i cerşetor. Pe la vreo 40 de ani, deşi slăbănog, pare bun de muncă şi zdravăn; i s-ar potrivi de ­minune un job de portar şpăgar de spital, sau vânzător de iPhone 5 în parcare la mall; sau chiar de măcelar la magazinul de lasagna de cai (care exportă lasagna de vită în Anglia). Prima dată se uită suspicios în jur după boactări. Când vede că nu sunt controlori, îşi drege glasul şi începe litania. Ceva tânguire legată de cele patru fetiţe ale lui, în vârstă de 13, 12, 10 şi nu mai ştiu câţi ani. “10 bani! Ce-s 10 bani în ziua de azi, oameni buni? Atâta vă cer! Să-mi cresc şi eu fetiţele! Patru fetiţe! Patru am făcut… 10 bani, oameni buni, un leu, cât aveţi! Pentru fetiţele mele!”
Lumea îl evită ca pe Oana Zăvoranu; ­inevitabil, ajunge şi la mine. Îmi machiez privirea cu irişi de pisică turbată din film cu Dracula şi îmi ridic ochii din telefon. «Ignoră-mă!» – aşa i-au spus irişii mei, în drăculeană.
Geaca muştar trece mai departe. Ajunge în capătul troleului, îndeasă prada în buzunare, se întoarce înapoi şi se postează lângă mine. Continuă: “Fetiţele mele! Fetele lu’ tata… dragele de ele, să mâncăm şi noi în seara asta ceva…” – în timp ce se uita împrejur, ca hoţii. Nu-l bagă nimeni în seamă; aşa că scoate din jeb o bancnotă de 10 lei.
Pe care o împătureşte şi cu care începe să se scobească între dinţi”.
“Mă tot gândesc cum s-ar fi scobit cu o fisă de 10 bani”, zice un comentator. Un altul, mai pragmatic, a spus: “Io nu mai dau bani la cerşetori de când o ieşit soacră-mea la pensie, după 30 de ani de serviciu, cu 250 de lei/lună. Unul din ăla face atât într-o zi”. Mi-ar plăcea să vă spun că
exagerează, dar… nu pot.
Poveşti cu cerşetori bogaţi am mai auzit şi eu, iar cine se lasă păcălit de hainele murdare şi privirea goală (care de multe ori e semn că omul se droghează) a ­cerşetorilor îşi cam merită soarta. Credeţi că filmul “Filantropica” este bazat pe imaginaţia scenaristului sau pe ­întâmplări reale?