glasul-hd.ro Web analytics


ComunitateCu bicicleta prin Hunedoara

(Galerie foto) GURA ZLATA sau cum să te întorci acasă dacă nu ai bani de taxi

Azi am luat pe mine tricoul negru de finisher la Maratona dles Dolomites. E foarte subţire şi plăcut la atingere iar afară e cea mai călduroasă zi din prima jumătate a acestui an. De unde să ştiu eu că alegerea culorii este un fel de premoniţie, iar în dreptul târgului de la intrarea în Hunedoara un şofer va vira brusc în faţa mea, gata să mă omoare? Şi nu glumesc de data asta, aveam peste 40 km/oră… Îl iert, creştineşte, nu-i dau la ziar numărul maşinii şi continui să vă conduc unde n-am mai fost împreună niciodată cu bicicleta prin Hunedoara: în Retezat.

Pentru că oricum urma să fac o tură foarte lungă şi mi-am rezervat pentru asta întreaga zi, decid că n-ar fi rău cu ocazia asta să trec din Hunedoara spre Haţeg peste Dealul Silvaşului. Pentru noi, cicliştii hunedoreni, ruta asta a devenit aşa de obişnuită încât uite, nici măcar nu m-am gândit să-i dedic un articol. Ies din oraş cu o încălzire forţată pe cele două pante ce mă scot direct în muzeul arhitectural Hăşdat şi atunci când veţi ajunge aici, veţi şti de ce spun asta, apoi fac dreapta spre… mănăstirea Prislop. Direcţia Haţeg este lăsată puţin mai jos pe indicator, probabil nu e atât de semnificativă. De aici şoseaua suie continuu vreo 8-9 km, mai greu, mai uşor, dar asta e atât de relativ în funcţie de cât eşti de pregătit fizic, încât nu insist. Oricum, când veţi ajunge la releu, deasupra satului Silvaşu de Jos, veţi fi mai bucuroşi că aţi scăpat de colţii fiarelor de la stâni decât că aţi biruit căţărarea.

Fac o pauză de baton de cereale, admirând Retezatul care se profilează alb/albastru pe cer, încă plin de nea pe creste. Mă simt ca un nou-născut şi asta nu doar din cauză că sunt acoperit de fluide, în principal transpiraţie, dar şi pentru că am o stare grozavă de bine. Muşchii îmi sunt deja la capacitate după 30 km şi în faţă mă aşteaptă un munte grozav. N-are cum să nu fie bine! În sat rezist tentaţiei de a face dreapta spre mănăstire, vreau să vă spun doar că pe aici e drumul şi vom merge acolo, poate, cu altă ocazie. Mai trec un deal, ăsta e doar aşa, să nu pierd obişnuinţa, chiar dacă are 9-10% pe unele porţiuni. Cobor spre Haţeg pe un drum care seamănă – îmi trece chiar acum prin cap – cu nişte tălpi comode de sandale prin care însă ies cuiele. Spre interior. Asfalt de curând turnat şi nişte capace de canale atât de ameninţătoare, cel puţin pentru biciclete, încât până ajung în oraş nu ridic nici o clipă ochii din bitumul negru. Cine să-i mai înţeleagă şi pe ăştia?

Haţegul e un oraş simplu: ori faci stânga, la singura intersecţie serioasă şi mergi spre Petroşani, ori dreapta, spre Caransebeş şi iei direcţia în care mergem noi acum. Rulez plictisitor şi adeseori periculos pe cei 10 km de şosea dreaptă ca o riglă care nu e făcută în China, ajutat din când în când cu câte un impuls de curentul maşinilor ce gonesc infernal pe lângă mine, dar cu care, ca şoselar notoriu, m-am obişnuit. Când fac, în sfârşit, stânga spre munte, o las mai încet. Gata, am scăpat! Azi trebuie, dealtfel, să fiu atent şi la viteză, pentru că am nevoie să mă ţină puterile mai multă vreme decât de obicei. Alt motiv ar fi drumul rău dar hai să gândesc pozitiv: mergând agale voi avea timp mai mult să admir crestele ce sunt acum la doi paşi de mine. Se pitesc curând pe după dealurile împădurite şi n-am încotro, dacă mai vreau să le văd trebuie să încep să urc pe vale.

E destul de târziu, traversarea Silvaşului mi-a luat timp. Eu abia ce pornesc în miezul aventurii de azi pe când alţii, adică parapantiştii ăştia multicolori, sunt deja la al doilea zbor. Ştiu asta pentru că povestesc cu ei câteva minute. Maşini de Timişoara, Cluj… Retezatul a fost întotdeauna un magnet, virtual, desigur, să nu fiu acuzat că susţin teoriile alea inepte cu centrul Universului la vârful Gugu… La întoarcere aveam să-i găsesc tot acolo. O fi ceva şi cu zborul ăsta, că prea le place! Voi avea oare vreodată curajul să încerc aşa ceva? Dacă am coborât eu pe roţile astea de 2 cm lăţime, cu 90 km/oră, nu văd de ce nu…

Valea e lejeră, aproape nu simţi că urci. Încep să admir curţile căsuţelor de vacanţă şi parcă nici nu ştiu când ajung la izvorul binecunoscut mie de pe vremea când tata umbla pe aici cu stupii, la pastoral. Fac plinul, să fiu sigur, nu mai ţin minte dacă mai am alte adăpători mai sus. Mă strecor pe sub câteva stânci surplombate deasupra mea, în dreptul mănăstirii mă încinge un pic panta dar se termină repede şi imediat mă trezesc rulând printr-un tunel vegetal atât de des, încât dacă natura s-ar decide acum să se joace cu mine un pic de-a ploaia, cred că nu m-ar atinge nici un strop. Mai fac o pauză doar la fosta tabără şcolară de la Brădăţel. Acum e o ruină, în nota obişnuită nouă, românilor. Un Mickey Mouse şi un purceluş, stângaci desenat cu urechi de iepuraş, mai zâmbesc de pe pereţii scorojiţi, dar nu e zâmbetul lor. Al copiilor lipseşte de mult… Doar numele l-a preluat o pensiune din amonte.

Cabana Gurazlata este încuiată, din păcate. Aşa că trec, încercând să-mi înving pofta de o Cola rece, pe care nu mai am de-acum unde să o beau. Pe măsură ce valea se îngustează, panta se aspreşte şi dificultăţile se adună, alături de gropile din asfaltul care nu-şi mai merită numele. Mă tot întreb de ce nu mă apuc eu de MTB, dacă tot rulez pe drumuri din astea? Decid să-mi comut atenţia pe natură şi sunt tocmai în locul potrivit: o căldare drapată cu păduri în care se combină fericit verdele închis al brazilor cu nuanţele deschise de foioase. Se iţesc stânci gri, atât de tipice pentru Retezat şi câte un cireş gătit în alb, punctând nemărginirea verde, în amintirea zăpezilor ce tocmai au trecut. Deasupra am o boltă de un albastru atât de adânc şi perfect, că-ţi vine să ştergi cu mâna norişorii albi, ca pe o murdărie, deşi ei sunt colosal de frumoşi.

Sunt trezit la realitate de versanţii care au curs până în drum şi efectiv începe să mi se facă frică. Cu ochii când la cascada verde, metaforică, a pădurilor, când la cea mult mai reală a bolovanilor imenşi ce stau să cadă, încep să urc spre barajul pe care ţin neapărat să ajung. Şi o fac, cu preţul unor scuturături cumplite, cale de mai bine de doi kilometri. Dacă n-aş fi atât de decis să prezint judeţul doar de pe bicicletă, mai că v-aş sfătui să faceţi porţiunea asta pe jos. În schimb de sus, de pe baraj, priveliştea e splendidă! Sunt deasupra pădurilor, am scăpat de ameninţarea steiurilor şi mă delectez în voie. Merit, ultima porţiune de traseu a fost o luptă…

Matematica simplă a Garminului meu spune că dacă până aici am făcut 82 km, tot atâţia mai am şi până acasă. Aş putea chema un taxi, dar nu cred că am destui bani la mine pentru asta. De fapt nu cred că am nici acasă suficienţi bani ca să plătesc un şofer să vine prin tranşeele astea. Aşa că urc în şa şi va trebui să trec din nou, cu aceeaşi teamă, pe sub stânci. Mi-am verificat bazonul pantalonilor, încă e curat. Admir nişte mesteceni, tineri de-ţi vine să le rupi în dinţi trunchiurile subţiri şi albe, profilaţi pe un cer aşa de albastru de te întrebi de unde vine atâta culoare dintr-un nimic cum e aerul… Aud un lătrat şi posesorul lui se prăvăleşte spre drum de pe coasta abruptă dar până ajunge, eu sunt departe. Acum ne-am oprit amândoi, la vreo 50 de metri unul de altul şi ne privim. Seamănă cu cel mare din Two Stupid Dogs. Se aşează în fund şi decide că nu merită osteneala, i-a ajuns aventura coborârii. Se pare că nu reprezint nici un pericol, dar nici o delicatesă.

Ştiu că n-am şanse să găsesc de mâncare la cabană, drept pentru care opresc la un fast-food. Se numeşte “La Izvor”, unde, până umplu bidonul cu apă (plată, fără lămâie) înfulec pe nemestecate două batoane endurance din buzunarul tricoului. Cu de toate. Nu durează mai mult de un minut, pe bune, fast. Uneori foamea din şa, la o tură lungă, se poate compara cu un foc ce arde cu vâlvătaie şi pe care tu arunci, practic degeaba, surcele. Acum am o foame din aia. Dar cobor aproape fără să pedalez cei 20 km până în Brazi şi îmi revin. Cu toate astea, hotărăsc că voi trece spre casă tot peste Dealul Silvaşului. Ori suntem ciclişti, ori nu mai suntem! Revin pe aceeaşi rută şi  – simplu – totul va fi invers. Inclusiv şoferul de la târg, pe care, dacă l-aş mai întâlni, probabil că acum aş încerca eu să-l omor. Doar vântul e mai şmecher şi nu se schimbă, bate tot din faţă…

Am intrat adânc în Retezat, cu “preţul” unei ture de vreo opt ore, dintre care cel puţin şase pedalate efectiv. Veţi spune că e ceva super-deosebit o asemenea tură. De ce? La servici nu mergeţi zilnic câte opt ore? Şi nici măcar nu e la fel de frumos…

Back to top button
Close
Close