glasul-hd.ro Web analytics

ComunitateCu bicicleta prin Hunedoara

CĂZĂNEŞTI – CIUNGANI sau când decizi să ignori localnicii în favoarea naturii (FOTO)

Pedalând azi pe două văi ce intră adânc printre dealurile apropiate de Brad, am aşa, un sentiment de milă pentru turiştii motorizaţi care nu sunt capabili să treacă în vizitele lor de Ţebea şi de aproape inexistentul Gorun al lui Horea. Presupunând că unii dintre ei vor citi pagina mea, încerc să îi fac curioşi, astfel ca data viitoare să se poată bucura de frumuseţile pe care noi le-am văzut azi. Dacă ar renunţa la motor şi ar lua o bicicletă pentru excursia asta, ar fi cu atât mai bine pentru ei.

După ce ieşim din câmpul de păpădii, nu zăbovim pe drumul european, printre camioane, nici măcar un kilometru, ci intrăm rapid spre Vaţa de Jos. În prima intersecţie oprim neapărat în faţa unei înşiruiri de panouri de indicatoare cum n-am mai văzut, unde putem citi despre tot ce ar trebui vizitat pe văile astea două. Seamănă cu un cuprins de carte. Nu este vreo legătură asfaltată între Căzăneşti şi Ciungani, aşa că va trebui să urcăm spre fiecare şi să ne întoarcem aici, unde suntem acum. Oferta turistică e generoasă iar panourile mi se par o soluţie mai bună decât un centru turistic scump şi care stă închis, cum am văzut prin alte părţi.

Cum orice lucru bun se începe cu o pauză, decidem să oprim la o terasă din Vaţa de Jos, la o cafea. Nu e ca şi cum acum am porni la drum, ştiţi bine că venim deja dintr-o tură destul de lungă, aşa că ne merităm premiul. Apoi, cum să nu stai la o cafea Lavazza tocmai la Vaţa, când e aşa de frumos jocul de cuvinte? Profit că stau pe loc şi îmi admir „tatuajul” de pe gambă, în forma dinţilor de la foaia de faţă a bicicletei. Din fericire e desenat doar cu ulei de lanţ combinat cu praf de pe drum, aşa că voi scăpa de el la duş.

Urcăm pe vale şi panta e atât de lină încât nici nu ne dăm seama că mergem la deal. Înaintăm paralel cu o apă chiar cristalină, nu e o figură de stil, pârâul e limpede şi sare vesel printre pietre. Poate doar din dorinţa de a avea toate informaţiile pentru povestea mea, îl întreb pe Jancsi cum se numeşte apa asta. Culmea, nu ştie! Mă distrez un pic pe seama lacunei lui şi îmi aduc aminte de savurosul dialog dintr-un scheci al fostei trupe Divertis: „Ce-apă-i asta, ispravnice? I-apa Moldovei, Măria Ta!”. Ca o compensare, prietenul meu mă informează că pedalăm pe Drumul Regelui dar îl încui iar cu nesfârşita-mi curiozitate. Care rege? Nu ştie nici asta. Decidem să i-l dăm regelui Hagi şi astfel toată lumea e împăcată.

Peştera din Prihodişte e mai greu de vizitat cu bicicleta, bisericile de lemn le admirăm doar din exterior, în trecere, iar spre casa lui Arsenie Boca, cel mai marketat sfânt de pe piaţă la ora actuală, nu mă trage aţa să merg, poate din cauză că sunt deja suprasaturat de inutila lui celebritate. Ne mulţumim să rulăm destul de încet printre grădinile oamenilor, unde natura a pus şi ea umărul din plin la amenajări. Ici un cireş potopit de floare, colo un şir nesfârşit de piersici îmbrăcaţi în cel mai frumos roz posibil şi când trec pe lângă ei nu ştiu dacă e de la reflexia culorii florilor în retina ochilor mei sau de la faptul că sunt atât de fericit când pot merge pe bicicletă, cert e doar că văd viaţa foarte în roz în momentul respectiv.

Valea se închide şi, aproape de capătul ei, puţin după Căzăneşti, este o pensiune atât de bine ascunsă sub pădure încât târziu o văd. E frumoasă şi pare primitoare. Peste drum de ea, după un gărduţ fragil dar frumos prin inutilitatea lui, grămezi de bălegar rânduite ca la carte aşteaptă să fie împrăştiate printre nişte flori care acoperă pajiştea ca un covor. Nu ştiu ce sunt, seamănă cu lavanda, dar asta înfloreşte doar prin iunie… Arghezi s-ar fi putut (ar fi putut ) inspira de aici pentru ale sale „Flori de mucigai”, atâta doar că aici avem bălegar. Sunt situaţii şi locuri unde mirosul lui e plăcut şi ăsta de aici este unul dintre ele. Pe când coborâm din primul capitol al ghidului nostru de turism spre cuprinsul acela din intersecţie, aflăm de la nişte localnici că pârâul se numeşte Valea Ponorului. Jancsi a oprit să întrebe, semn că îl „roade” faptul că l-am prins cu temele nefăcute. Cealaltă apă, care vine din dreapta, se numeşte Cerboaica şi duce la casa lui Arsenie Boca, ne subliniază cu mândrie şi neîntrebat, unul dintre oameni. Ce v-am spus eu de marketingul religios, că dă rezultate?

Valea Ciunganiului o începem pe sub câţiva merişori în floare şi, chiar dacă sunt deja cam sătul de dulcele batoanelor mâncate, nu pot să nu mă gândesc la ce dulceaţă grozavă se face din fructele astea micuţe. Depăşim Basarabasa, mi se atrage atenţia asupra unui drum îngust pe care vom merge la întoarcere ca să ieşim în E79 la Ociu, ajungem în Prăvăleni şi nu prea ştiu unde este pădurea aia pietrificată de care auzisem şi citisem pe panouri, dar nu mai îndrăznesc să-l deranjez pe Jancsi cu întrebări. Noi pedalăm rapid (prea rapid, după părerea mea) printr-una normală şi – ce bine! – umbroasă, până ajungem în dreptul unei case care probabil aparţine unui artist local, pentru că e plină, din pridvor până în curte, de felurite statui din lemn sculptate, aş spune eu, într-un stil destul de naiv. Admirăm un Hristos bust care îmi întăreşte convingerea că am ghicit bine stilul artistului, nu de alta, dar seamănă izbitor cu Statuia Libertăţii din New York, poate datorită „razelor” din jurul capului. Tot în locul ăsta se produce o mică scindare a grupului, adică eu profit de o problemă pe care Jancsi o are la spiţe şi plec înainte. Le spun că voi mai sta la fotografiat. De fapt în toată tura mi-e puţin jenă că îi tot opresc şi îi fac să mă aştepte din cauza asta, aşa că acum am găsit ocazia să îmi fac liniştit treaba de „reporter”. Iar ca bonus, pot să nu mai gonesc ca la concurs.

Prietenii mei s-au tot lăudat până acum că oamenii locului sunt foarte primitori. N-aş zice, dacă mă gândesc la bătrânul care stă pe prispa unei case înecată de pomi înfloriţi. Prin asta mi-a şi atras atenţia, de fapt. Dar când opresc să „o trag în chip”, vorba nănuţei din Bocşa Mică, bătrânul sare repede în picioare şi vine să închidă poarta mare, de la drum. Cu alte cuvinte, să nu cumva să îmi vină ideea de a intra… Poate că am eu norocul ăsta, să dau numai peste excepţii… Rămân totuşi cu imaginea locului.

În Ciungani e pustiu. Doar tufele de flori galbene mă întâmpină la fiecare poartă. Trebuie neapărat să văd biserica de lemn, e celebră şi sper să ajung pe drum până la ea. Îmi apare brusc, de după o curbă, pe dealul din stânga şi cum altfel decât în vârful lui? Nu mai am epitete. Pot spune doar că îşi merită celebritatea. Când mă întorc să îmi reîntâlnesc prietenii, mai stau doar o clipă să fotografiez o puzderie de găini roşii şi mari, care profită de un prânz gratuit cu râme în meniu, oferit de plugul care a întors glia. Excepţia apare din nou, sub forma unui nene uşor afumat, care mă înştiinţează că acolo pot să fac poze doar dacă îmi dă el voie. Decid să-l ignor şi îmi calmez cugetul cu imaginea dealului din faţa mea, unde un cireş pufos e străjuit de câţiva fagi abia pictaţi în verde deschis şi peste care stă să dea năvală o întreagă armată de brazi, întunecaţi în nuanţa lor de verde. Mi se pare imaginea zilei de azi. Păcat pentru nenea ăsta care sigur n-a văzut-o pentru că nu cred că poate focaliza bine nici măcar până la mine.

Nu ştiu de ce mă „aprind” aşa la coborârea pe vale, dar gonesc şi sunt la câteva sute de metri în faţa grupului, stând cu ochii în patru să nu ratez drumul spre Ociu. Trec de el, bineînţeles, cucerit de imaginea unei tinere care a ieşit la plimbare prin sat cu… bicicleta. Frumoase amândouă, ea şi bicicleta, nu ştiu de fapt care mi-a atras prima privirile. Mă priveşte şi ea. Dacă sună la redacţie, vă rog daţi-i numărul meu… Călin mă fluieră, mă întorc cu regret şi apoi spre Ociu rulăm pe un drumuleţ fermecător, ce mă transpune parcă în cursele belgiene de primăvară din ciclismul mare. O bandă de asfalt curge printre case, mai-mai să te freci de porţi, atât sunt de aproape! Uite, urcarea asta scurtă şi abruptă nu e cu nimic mai prejos decât celebrul Koppenberg. Diferenţa este că pe acolo trece Turul Flandrei şi pe aici trecem doar noi, neştiuţi şi – uneori – chiar nedoriţi, din câte am putut vedea.

Până la Brad mergem tare, chit că suntem la finalul unei ture de 120 km. Concentrat pe apăsatul eficient al pedalelor, îmi mai amintesc doar de un şofer idiot care a intrat în depăşire, deşi noi veneam din faţă. Obişnuitul fenomen paranormal prin care cicliştii devin invizibili atunci când ies pe şosele. Asfaltul bun îmi permite să ridic o mână de pe ghidon ca să-i arăt un deget anume. E singura mea satisfacţie în situaţiile de genul ăsta. Apoi, la prima oprire, ne distrăm copios, pentru că se pare că respectivul este un cunoscut de-al băieţilor. Păi, dacă nici prietenii…