România Mare, dar nerecunoscătoare. Făuritori ai Marii Uniri au fost uciși în temnițele comuniste

Cei mai mulți dintre artizanii Marii Uniri au sfârșit în temnițele comuniste, aruncați după gratii de statul roman și abandonați de un popor nerecunoscător. Cei care au supraviețuit terorii din pușcărie, au fost marginalizați de societate, fiind catalogați, „dușmani ai poporului” sau „trădători”. Nici după schimbarea regimului comunist, „eroii” unirii nu au fost reabilitați. Crimele împotriva lor nu au fost condamnate oficial și acuzațiile grave pe care statul român le-a formulat împotriva lor nu au fost retractate. Astfel că, la centenarul Unirii, Maniu, Brătianu, Aurel Vlad, cardinalul Iuliu Hosu și ceilalți corifei ai Româniri Mari rămân în fața legii „trădători” și „dușmani ai poporului”.

Doi dintre hunedorenii care s-au numărat printre liderii politici transilvăneni care au decis, la 1 Decembrie 1918, unirea cu Regatul României, au fost ulterior aspru pedepsiți de regimul comunist. Dr. Aurel Vlad și Silviu Dragomir au fost declarați „dușmani ai poporului și trădători” și aruncați în temnița de la Sighet. Cei doi au fost printre primii care au luat cuvântul în fața „Marii Adunări” de la Alba Iulia.

Unioniștii, „dușmani ai poporului”

Aurel Vlad și Silviu Dragomir au refuzat să colaboreze cu regimul comunist antinațional. În aceste condiții, chiar dacă nu au fost lideri ai mișcării anticomuniste, ambii au fost arestați și încarcerați la una dintre cele mai groaznice închisori politice, Sighet. Avocatul Aurel Vlad, supus unor umilințe greu de imaginat de către gardienii din temnița comunistă, a decedat în 2 iulie 1953, în pușcărie, fiind înhumat în „Cimitirul Săracilor” din Sighet. Silviu Dragomir a scăpat cu viață din chinurile îndurate în pușcăria de la Sighet, dar, după eliberare, a fost permanent monitorizat de Securitate, chiar dacă avea aproape 70 de ani și era extrem de slăbit după anii de detenție grea. A murit în 23 februarie 1962, în Cluj. Cei doi lideri politici transilvăneni care au avut o contribuție esențială la făurirea României Mari au fost cinstiți de comunitățile locale din care provin. O şcoală generală din Orăștie, respectiv liceul din Ilia le poartă numele. Dar, la nivel național, ei rămân „dușmani ai poporului”, cu un an înainte de sărbătorirea centenarului Marii Uniri. A unirii făcută, printre alții, și de cei doi „trădători”.

Avocatul din Orăștie, unul dintre promotorii unirii

Aurel A. Vlad (foto) a văzut lumina zilei la  25 ianuarie 1875, în Turdaș, și a murit în 2 iulie 1953, în temnița din Sighet. Avocat, doctor în drept, promotor al Unirii din 1918, membru în Consiliul Dirigent, membru al Partidului Național Român și apoi fondator și fruntaș al P.N.Ț., a fost ministru de Finanțe al României în anii 1919–1920, ulterior ministru al Cultelor și Artelor. Prin mama sa, era nepot al lui Gheorghe Barițiu.

Urmează școala primară și apoi Liceul Reformat maghiar „Kún” din Orăștie, obținând în toate clasele cele mai bune rezultate. Avea înclinație spre matematici și limba latină. Printre dascălii săi s-a numărat și Elie Cristea, viitorul Patriarh al României întregite. A continuat să studieze Dreptul la Budapesta, profesând apoi ca avocat în Deva și Orăștie. A fost al doilea director al Băncii „Ardeleana” și director și proprietar al ziarului „Solia Dreptății” din Orăștie. Participând la alegerile parlamentare, Aurel Vlad a pătruns ca deputat în Parlamentul de la Budapesta, în anul 1903, în urma victoriei asupra candidatului oficial al guvernului, la Dobra. Aurel Vlad a jucat un rol deosebit în Revoluția din toamna anului 1918, fiind ales președintele Consiliului Național Român din Orăștie. În urma Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, Aurel Vlad a fost ales membru în Consiliul Dirigent, fiindu-i repartizat resortul Finanţelor.

A fost arestat de Securitatea din Sibiu în noaptea de 5/6 mai 1950, la vârsta de 75 ani, a fost adus la Închisoarea Sighet la 7 mai, fiind „internat” pe timp de doi ani. Deși murise deja în Penitenciarul Sighet, la 2 iulie 1953, conform Deciziei M.A.I. numărul 559 din 6 august 1953, pedeapsa i-a fost majorată cu 60 de luni. A fost declarat, post-mortem,  Cetățean de Onoare al Orăștiei.

Ilia, reprezentată la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Silviu Dragomir (foto) s-a născut la 13 martie 1888, în localitatea Gurasada. Ca istoric, a avut o orientare eclectică. Silviu Dragomir a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, unde a îndeplinit funcția de secretar. După Unire, a fost, în mai multe rânduri, ministru, în perioada 1937–1940, între care Ministru de Stat și Ministru al Minorităților. Este autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre Țările Române în epoca medievală, despre Revoluția de la 1848 din Transilvania, precum și al monografiei despre conducătorul Revoluției de la 1848, din Transilvania, Avram Iancu.

După accederea comuniștilor la putere în România, Silviu Dragomir a fost arestat la 1 iulie 1949 și a fost internat la Sighet în mai 1950 pe timp de doi ani, detenția fiindu-i „justificată” abia peste un an, prin Decizia MAI nr. 334/1951. Pedeapsa i-a fost majorată cu cinci ani, conform Deciziei MAI nr. 559/1953. După ce a fost eliberat în 1955, prin amnistia datorată Convenției de la Geneva, a trăit la Cluj, până în 23 februarie 1962.

Iuliu Maniu, drama „trădătorului” patriot

Nici Iuliu Maniu, un alt luptător pentru cauza României Mari, nu a scăpat de „mânia proletară”. După o carieră politică începută în Parlamentul de la Budapesta, dar pusă permanent în slujba României, Maniu avea să sfârșească în temnița de la Sighet, ucis de călăii statului român comunist. Până în prezent, nu a fost descoperit mormântul marelui om politic, în Cimitirul Săracilor din Sighet fiind instalată o troiță pe locul pe care, doar se bănuiește, că ar fi fost înhumat, alături de alți mulți făuritori ai României Mari. După 23 august 1944, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care a refuzat să-l accepte, încrezător în sprijinul marilor puteri occidentale.

La 1 noiembrie 1944, Iuliu Maniu îl întreba printr-o telegramă pe vicemareșalul Donald Stevenson dacă guvernul britanic are de gând să predea România Uniunii Sovietice, răspunsul fiind negativ. Pe 8 noiembrie, însă, ministerul de Externe al Marii Britanii (Foreign Office) îi scria reprezentantului său la București (John Le Rougetel), într-o telegramă strict confidențială, că înțelegerea dintre Churchill și Stalin privind Grecia și România orientează politica britanică.

S-a opus instalării guvernului Groza, la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de către comuniști. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat, la 14 iulie 1947, de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951, este transferat, împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști, la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viață la 5 februarie 1953, la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Săracilor, de la marginea orașului Sighet. În data de 12 noiembrie 1998, prin decizia nr. 40/1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară a confiscării averii, pronunțată în 1947.