glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin HunedoaraTimp liber

PODELE sau roller-coaster-ul din parcul de distracţii al Vălişoarei (GALERIE FOTO)

În urmă cu câteva săptămâni remarcam, pe urcarea spre Şesuri, că numele nu se potriveşte întotdeauna cu ce simţi în picioare. Acum, căţărându-mă pe pantele de la Podele, îmi aduc aminte cum, pe vremuri, Bulă se lăuda că bunica lui e aşa de mică încât ca să spele podelele se urcă pe un scăunel . Dar dacă era vorba de Podelele astea de lângă Brad, era tare de tot bunica aia!

Când rulez pe Valea Bradului spre startul turei de azi, nu pot să nu remarc o casă, cred că în Săliştioara am văzut-o, unde precis locuieşte un meteorolog amator, pentru că are în faţa pridvorului o mică staţie din aia specifică. Asta după ce în Căinel am trecut pe lângă o fântână la drum, lângă care era o cutie poştală. Casa, sus pe deal. Cred că făcuseră o înţelegere, el cu poştaşul. Oamenii se adaptează.

Drumul nou asfaltat despre care scriu începe, după ce treci Dealu Mare şi Luncoiu de Sus, chiar în dreptul magazinului ăla care se laudă că are produse din carne 100%, sigur îl ştiţi. Oricum, ciudată reclamă. Întotdeauna m-am întrebat din ce carne or fi făcute punctuleţele alea albe din salamul lor. Spre stânga şi cumva înapoi, spre Deva, se vede un adevărat perete, cu o pantă de 18% care dispare brusc în pădure şi n-ai cum să ştii – prima oară când mergi pe acolo – ce te aşteaptă mai sus. Aşa că pui pe pinionul cel mai mare pe care îl ai şi te arunci cu capul înainte, ridicat din şa, sperând că în pădure se mai domoleşte. Şi şansa îţi surâde, te lasă să respiri o vreme dar apoi se grăbeşte din nou să ajungă cât mai repede pe culme. Acolo, sus, la căsuţele alea grozav de frumoase care îmi aduc aminte de „Folks who live on the hill” al lui Eric Clapton.

Norocul meu este că am hotărât să fac tura asta de dimineaţă şi acum e doar ora 8 şi ceva, e răcoare şi parcă urc mai uşor decât de obicei. Drumul nu cunoaşte noţiunea de zig-zag, de serpentină, se ia de piept cu dealul şi eu împreună cu el. Cum deja urc din greu de vreo 7-800 de metri, la gura mea expiraţia şi inspiraţia se bat, care să aibă loc prima şi gura mi-e uscată-iască. Tocmai trec pe lângă o fântână, amplasată acolo în ciuda cicliştilor care oricum nu au cum să oprească, pentru că asta ar însemna finalul căţărării. Nu-mi rămâne decât să înghit în sec.

Ceva mai sus mă distrez când văd, la o căsuţă de altfel rustică, un târnaţ din lemn împodobit cu coloane de marmură. Un stil arhitectural aparte care nu m-ar mira să prindă într-o ţară în care kitsch-ul este la el acasă oriunde te uiţi. Bine că e singura… Noroc însă cu toate astea, mai uit că am peste un kilometru de când tot urc, panta asta e definiţia cuvântului „interminabil”! Când ajung sus, o sprijin pe Toni de o băncuţă şi stau să admir valea de unde, ca întotdeauna când trec pe aici, urcă o perdea de fum. Este cineva care veşnic aprinde un foc acolo jos.20170818_082753

Mestec un baton de cereale pentru că micul dejun s-a „ars” deja pe urcarea tocmai terminată şi ascult, dacă se poate spune aşa, liniştea din jurul meu. Doar un bâzâit discret şi continuu, ca de diapazon, îmi sună în urechi. Gâzele au pornit să dea buzna în mall-ul lor, adică în fânaţele proaspăt cosite, împreună cu greierii care s-au trezit şi ei. Auzisem că în funcţie de cât de des cântă ăştia din urmă poţi să îţi dai seama ce temperatură e afară. Încerc să număr secundele între măsurile „melodiei” dar nu reuşesc să ajung la o concluzie, aşa că apelez la tehnică: sunt 16 grade pe Garmin, spre fericirea mea, un biet orăşean prăjit de canicula care nu se mai termină.

Să tot stai pe băncuţa asta! Da’ e musai să plec. Nici bine nu termin bucăţica de plat şi drumul cade ca şinele unui montagne-russe, apoi urcă la fel de brusc până lângă cimitirul cu vedere spre vale care îmi aminteşte de unul la fel de frumos din drumul ce duce la Val Senales, în apropiere de Merano. Sunt şi pe-acasă locuri minunate, totul este să le cauţi. Şi ajung la cel mai bun loc de belvedere din traseul de azi. Sunt pe un versant iar pe cel opus se ghiceşte una dintre cele mai abrupte pante pe care le ştiu eu în judeţ. În urmă cu câteva săptămâni eram aici cu Costi şi cu Tudor. Ne-a depăşit o maşină micuţă, nu mai ştiu, poate un Fiesta, sau Corsa şi am stat să o vedem cum urcă pe acolo. Nici bine n-a intrat pe porţiunea grea şi s-a oprit. Nu mai ţin minte care dintre noi a exclamat: ”Incredibil! N-a urcat? Eu pe-acolo nu mă duc…”. Dar ne-am dus, bineînţeles şi mă duc şi eu acum, suntem bărbaţi, ce naiba! Maşinuţa, în paranteză fie spus, nu urcase pentru că a intrat într-o curte, acolo locuia omu’, nu că n-ar fi putut.

După ce trec, sunt iertat o vreme de efort. Şoseaua coboară vreo sută de metri, numai bine cât să pot opri şi să pozez portativul pe care o mulţime de rândunele l-au făcut deasupra mea. Am făcut opt ani de şcoală de muzică dar partitura asta mă depăşeşte, nu reuşesc să prind melodia, aşa că rămân la ce ştiu. Urc a doua „nebunie” de pe roller-coaster-ul de la Podele şi de acolo continui, n-am ce face, până undeva sus, la vreo 550 de metri altitudine unde – în sfârşit – tot greul ia sfârşit. Pe ultimii metri, toţi câinii din curţi s-au înţeles să îmi facă galerie, aşa că trec printre garduri ca la marile tururi, e aceeaşi gălăgie, atâta doar că lipsesc oamenii. Nu ştiu ce strigă, probabil că aşa se latră „Vamos, vamos!”.

Aici stau mai mult, nu mă îndur să plec. Fânaţele sunt mai departe de drum, aşa că liniştea e perfectă. Îi aud pe cei dintr-o curte de pe versantul opus cum vorbesc între ei, pe un ton normal. Şi nici măcar nu bate vântul dinspre ei. Senzaţia e greu de descris, pare că distanţele se curbează şi ochiul cuprinde tot, ca un obiectiv performant. Nu pot să mă satur de privelişte! Drumul ce-l am în faţă pluteşte parcă pe culmea din primul plan, restul dealurilor pierzându-se în nuanţe de albastru din ce în ce mai deschise, ca într-o stampă japoneză. Ceaţa taie din contrastul imaginilor, dar nu reuşeşte să acopere verdele ăsta care mă împresoară.20170818_085431

După ce cobor şi trec de biserică, continui înainte, pe celălalt drum mai nou asfaltat, nu cobor în drumul naţional care e aglomerat. Şerpuiesc cu el doar pe culme, încă nu coboară în vale dar asta nu înseamnă că nu mă pune la încercare. Toate valonările astea, mai scurte şi abrupte sau mai lungi şi mai domoale, culminează cu ultima urcare care mă ia prin surprindere prin lungimea ei. Nu mai apuc să pun pe foaia mică, să adaptez raportul şi e prima oară în viaţa mea când urc un 13% aşa. Apăs cu greu pedalele, e ca şi când, la maşină, ai urca într-a patra şi motorul nu trage, aici nu trage „măgarul” suficient dar în final reuşesc să o dovedesc. Da’ dacă mai avea 50 de metri, nu garantez…

Las pe dreapta o căsuţă colorată şi plină de flori, din curtea căreia mă priveşte un Grivei flocos şi prea plictisit ca să mă latre şi apoi mă prăvălesc odată cu drumul. Fără exagerare. De curiozitate, opresc şi privesc Garmin-ul: -22%. Imaginile mint, n-ai cum să surprinzi adâncimea. Pe-aici ar trebui să urc data viitoare, să fac un test de picioare şi suflu! E neverosimil şi totodată extrem de periculos, chiar la vale fiind trebuie să echilibrez bicicleta perfect astfel încât să nu blochez roata şi să patinez, dar nici să nu prind viteză prea mare şi să n-o mai pot opri. Oare cineva s-a gândit, atunci când a construit drumul ăsta, la cei ce vor circula pe el, indiferent că o fac cu maşina, bicicleta sau per pedes?

Aşa cum deja am făcut-o, nu pot compara drumul de azi decât cu un montagne-russe din parcurile de distracţii. E senzaţional! Va trebui să-l fac şi în sens invers cândva, pare cel puţin la fel de interesant. Aşa cum pentru noi, cei care mergem pe biciclete, aici e un adevărat test al minţii şi picioarelor, la fel ar putea fi şi pentru şoferi. Să fiu instructor, mi-aş aduce elevii pe aici. Al dracului, dom’ profesor, cum ar zice nenea Iancu!

Vezi și

Close