„Mina morţii” mai are de trăit o lună
Exploatarea Minieră Petrila îşi opreşte activitatea extractivă pe 30 octombrie. Până la 31 decembrie, anul acesta, galeriile trebuie închise. Vor rămâne doar câţiva paznici şi… amintirile, multe dintre ele înfiorătoare.
337 de angajaţi mai are acum Mina Petrila, de şase ori mai puţini decât în urmă cu 20 de ani. De la 1 octombrie doar jumătate vor mai rămâne aici. Restul, ori vor fi disponibilizaţi cu salarii compensatorii, ori vor fi transferaţi la alte exploatări din Valea Jiului.
Incertitudini
„După ultimul schimb şi ultima tonă de minereu scoasă din subteran, 47 de angajaţi vor fi redistribuiţi la Uricani şi Paroşeni, 125 sunt trecuţi pe lista de disponibilizare, formalitate care, încă nu ştim, va avea loc ori începând cu 1 noiembrie, ori cu 1 decembrie, iar restul de 165 de oameni vor participa la lucrările de închidere din subteran până pe 31 decembrie. De la 1 ianuarie, aceşti 165 de angajaţi vor fi, de asemenea, redistribuiţi la celelalte două mine (Uricani şi Paroşeni), care îşi vor înceta activitatea extractivă pe 31 decembrie 2017”, spune Aurel Anghel, directorul Societăţii Naţionale de Închidere Mine Valea Jiului, societate înfiinţată cu trei ani în urmă prin preluarea minelor considerate neviabile de la fosta Companie Naţională a Huilei Petroşani.
Mina Petrila este cea mai adâncă din Valea Jiului, coborând în pământ aproape 1.000 de metri. Exploatarea a primit o grea lovitură în 2008 când, în urma unui grav accident colectiv de muncă, s-a renunţat la o bună parte din rezerva sa de cărbune, sectorul în cauză fiind închis pe motiv că era prea periculos. Totuşi, la ora actuală, Mina Petrila mai are 5 kilometri de sistem de galerii funcţional.
Cifre sumbre
În istoricul accidentelor mortale din minele Văii Jiului, petrecute în ultimii 20 de ani, Mina Petrila apare de 12 ori, în medie de patru ori mai des decât orice altă exploatare din zonă. 30 de oameni au murit în împrejurări groaznice, iar alţi 29 au suferit răni extrem de grave, la Petrila, din 1995 şi până acum. Cel mai grav accident a avut loc în noiembrie 2008. Atunci 8 mineri au murit, iar alţi 9 au fost grav răniţi în urma unei explozii în subteran. La câteva ore după aceea, o a doua explozie a omorât cinci salvatori minieri şi a rănit alţi trei membri ai aceleiaşi echipe de salvare, trimisă prea devreme în subteran, la 900 de metri adâncime (250 de metri sub nivelul mării), locul în care s-a petrecut prima explozie. Alături de accidentul din 1982, când au murit 14 mineri, iar alţi 15 au fost răniţi, a fost cel mai grav accident din istoria contemporană a Minei Petrila. Pe lângă explozii, istoricul sumbru al accidentelor de aici cuprinde evenimente cu una până la cinci persoane moarte în alte împrejurări: bărbaţi striviţi de utilaje, mutilaţi de o capsă uitată de colegii din schimbul precedent, căzuţi de la zeci de metri înălţime sau striviţi sub bucăţi de rocă surpată.
Simbol al Văii Jiului
Mina Petrila a fost înfiinţată la 1859 de un consorţiu format de prinţii Maximilian şi Egon Fürtenberg, contele Otto Chotek, baronii Luis şi Moricz Haber. Apoi, statul ungar a dezvoltat de asemenea exploatări în zonă, alături de alţi întreprinzători privaţi. Seria accidentelor colective de muncă foarte grave începe pe 12 decembrie 1872: 17 mineri sunt omorâţi de o explozie provocată de o acumulare de metan amestecat cu praf de cărbune. În anii ce urmează, tocmai pentru a valorifica huila din Valea Jiului, stăpânirea maghiară construieşte linia ferată Simeria – Petroşani. În mai puţin de 30 de ani, Petrila devine, din sat, un adevărat oraş cu peste 10.000 de locuitori, la 1930. În 1948 se pune în funcţiune „Puţul Centru”, o instalaţie ultra-modernă pe atunci, începută de ingineri germani (arestaţi după 23 august 1944) şi finalizată de specialişti locali. Instalaţia funcţionează şi acum fără să fi fost vreodată nevoie ca vreo piesă importantă să fie înlocuită. Urmează industrializarea comunistă. La Mina Petrila au loc mai multe premiere naţionale în domeniul extracţiei cărbunelui. Oraşul Petrila „sare” de la 11.000 de locuitori în 1948 la 30.000 în 1992. Acum mai are 22.000, oficial, şi vreo 15.000 neoficial, mulţi localnici fiind, de fapt, plecaţi la muncă în străinătate.
