glasul-hd.ro Web analytics

Cu bicicleta prin HunedoaraReportajTimp liber

(GALERIE FOTO) DENSUŞ sau ce se ascunde în spatele unor vedete ale turismului

Pornit fiind să cercetez locurile din jurul Haţegului, am decis să încep cu renumita biserică de la Densuş. Imaginea ei, atât de cunoscută, m-a făcut să cred că sigur am mai fost pe-acolo, însă atunci când am ieşit din drumul naţional în Toteşti, la doi paşi de oraş, am realizat că azi voi avea parte din nou de un traseu în premieră. Şi nici prin cap nu-mi trecea câtă dreptate aveam, dacă mă gândesc chiar la întreaga excursie.

Trebuie să încep cu ieşirea din Haţeg. După experienţa drumului spre Gurazlata, când vreo 10 km m-au „fluturat” toate maşinile ce goneau nebune pe asfaltul impecabil, descopăr pe hartă un mic traseu paralel care urma să mă scoată în Păclişa, prin stânga şoselei principale. Asfaltat frumos la început, mă face să mă gândesc că uite, contrar vorbei populare, se poate şi cu slănina în pod şi cu sufletu-n rai. Asta până când, odată cu intrarea în Nălaţ Vad, dau de clasicele betoane, sparte şi pline de gropi. Drept pentru care nu am vreun sfat pentru cei doritori să mă urmeze, trebuie ca ei să aleagă: ori linişte, ori drum bun sub roţi.

Merg agale, nu neapărat pentru că aş fi ostenit dar sunt ocupat cu driblatul găurilor. Profit de asta ca să admir în stânga mea o pădure îngrădită, ca un parc dendrologic părăginit, despre care aflu, cu ajutorul unui localnic, că ar fi domeniul fostului palat de la Nălaţ, acum ruină. Am pornit pozitiv în excursia de azi, drumul rău sigur se va termina cândva şi, cu o gândire din asta, chiar şi găurile din ciudatul zid împrejmuitor mi se par a avea formă de inimă. Doar câţiva cai frumoşi populează curtea-pădure, dar nu se lasă fotografiaţi. Când ajung la o intersecţie încerc să îmi readuc pe retină harta studiată acasă dar sunt uşor în ceaţă, aşa că apelez la un sătean ce bea o bere pe o terasă. Mă îndrumă spre şoseaua naţională şi îmi spune să nu-mi fac griji, pot circula pe acolo cu bicicleta pentru că sunt echipat, uite, am până şi cască! Simpatic. Şi tare vesel. Poate de la hidratarea zilnică, recomandată la TV.

Din Toteşti fac la stânga pentru că acum, de pe ruta ocolitoare, vin dinspre Caransebeş. Până la renumita biserică drumul este destul de bun şi cei nici 6 km trec repede, printre câmpii cultivate şi umbre de dealuri în zare. Ajuns în centrul comunei Densuş, privirea îmi este mai atrasă de fostul conac al grofului, a cărui arhitectură abia se mai ghiceşte, decât de biserica pitită undeva, peste râu, la vreo câteva sute de metri. Fotografiez în grabă şi acolo. Repet, imaginea monumentului este atât de cunoscută încât nu insist. Eu am venit să pedalez, şi ca urmare pornesc pe valea ce continuă şi pare să ducă la dealurile care, în sfârşit, sunt mai aproape. Ar trebui să ajung în satele Ştei şi Poieni.

Peisajul s-a schimbat total. Aşa cum spunam acum câteva săptămâni despre Ţebea, şi aici, dacă turistul reuşeşte să treacă de vedeta pliantelor publicitare, Biserica din Densuş, pătrunde într-o lume a satului românesc ancestral, aşezat într-o natură păstrată în cel mai pur mod cu putinţă. Dacă sunteţi de acord să o vedem aşa, realitatea prin care acum mă plimb este o ilustrare a ideii că dacă reuşeşti să depăşeşti îngustimea dogmelor bisericeşti, o lume întreagă ţi se poate aşterne la picioare. Istoria străveche a monumentului construit prin secolul al XII-ea pare la doar doi paşi temporali de noi, în comparaţie cu ctitoriile naturii ce străjuiesc malul drept al pârâului; pereţi stâncoşi despre care aflu că sunt formaţi din lava vechilor vulcani. Informaţia este disponibilă pe nişte plăci frumoase, aşezate la marginea şoselei, din care aflu cu uimire despre lavele-pernuţă sau despre falsele bombe vulcanice. Mici lecţii ilustrate, geologie pentru amatori. Se pare că bombele astea au şi fost lansate recent, pentru că unul dintre panouri are o gaură cât toate zilele în el. Nu vreau să cred că a deranjat pe cineva şi de aceea arată aşa… Mai puţin prima tablă, restul nu mai au nici una plexiglasul protector… Cred că dacă făceam nişte cercetări, îl găseam acoperind nişte coteţe. În fine, n-am venit să mă enervez şi prefer să admir şi să fac cunoscut modul în care cineva a încercat, totuşi, să facă ceva pentru turism în zona asta.

Când valea se desparte în două, aleg să merg mai întâi pe cea din dreapta. Aflu că i se spune Valea Fierului şi asfaltul mă mai duce vreo 3-4 km şi se termină. Trecerea la drumul forestier o observ târziu şi nu ştiu dacă din cauza asfaltului prost sau a macadamului bun. Acum îmi spun că aş fi putut să mai merg o bucată de drum, dar poate fac asta data viitoare. Ştei mi se pare, la o privire aruncată din mersul bicicletei, un sat de oameni prea puţin gospodari şi regret acum că v-am adus pe aici. Doar dacă poţi să observi farmecul aparte al caselor vechi şi ruinate dar încă locuite şi să faci în acelaşi timp abstracţie de curţile înnoroiate, te poţi bucura de plimbare. Satul românesc ancestral de care pomeneam nu trebuia să fie ca ăsta. Fac repede stânga-mprejur şi îmi încerc norocul pe celălalt braţ al văii.

Parcă sunt la un curs seral: am lăsat de-o parte istoria şi acum sunt la ora de botanică. După ce cobor un pic spre pârâu, drumul îngust mă conduce printre nişte grădini bogate, mă trece prin frigiderul binevenit al unui culoar întunecos de copaci şi apoi mă aruncă direct în mijlocul poveştii sadoveniene a dumbrăvii minunate! Opresc fără să vreau şi mă pierd cu privirea în fâneţele colorate. Aici, dacă bărbatul vine de la muncă şi vrea să ducă nevestei un buchet de flori, nu trebuie să se preocupe dacă e deschis la florărie sau dacă are bani la el, îi trebuie doar o coasă şi poate o sfoară. Ferice de vitele astea pe lângă care trec, pentru ele fiecare prânz pare făcut doar din prăjituri.

Berzele, de care e plin prin satele apropiate, sunt la vânătoare prin iarba înaltă. Un copăcel stingher pare exilat din pădure. Oriunde întorci capul, vezi ceva aparte, chiar şi gărduleţele strâmbe şi legate aiurea cu sârmă par la locul lor aici. Cursurile mele serale trec la ora a treia, entomologia, în clipa în care – fermecat de culorile de pe tricoul meu – un fluture enorm mi se aşează pe umăr. Nu pot decât să îl privesc, atâta cât decide el să stea şi să-mi pară rău că am plecat azi singur la drum. Am ratat o fotografie grozavă, cu cel mai mare fluture pe care eu l-am văzut vreodată, făcut, cred, din catifea neagră şi maro. Poate vreodată să aflu cum îl cheamă. Nu l-am întrebat la timp, a stat câteva clipe la admirat şi a zburat. Intrarea în sat pare o alee de parc aşa cum o văd acum, străjuită de un şir aliniat de copaci. Copiii se scaldă veseli şi zgomotoşi în pârâu, mă uit la ei, mă binedispune şi mă distrage bucuria lor, aşa că dau cu roata în primele pietre. Final de traseu şi pe braţul ăsta de vale, în Poieni nu mai intru.

Mă întorc, de data asta cu regret, spre Densuş. Spre drumul naţional merg acum pe altă rută, peste nişte dolme domoale. Urcările sunt lejere şi coborârile mă răcoresc, având în faţă crestele Retezatului mărginite jos de câmpuri de floarea-soarelui. Înainte de a intra în Peşteana, dau o fugă în dreapta până în satul Peşteniţa, e doar un kilometru. Inspirată mişcare! Dau aici de un sătuc fermecător, plin de copii ieşiţi la joacă sau călare pe biciclete şi care, aşa cum deja m-am obişnuit, salută cu sărumâna străinul apărut pe la ei. Nu ştiu cum s-a rătăcit pe-aici o dubiţă de Prahova, plină cu lubeniţe, şoferul merge agale pe străduţe şi îşi strigă marfa, cum pe vremuri făceau cei cu îngheţata. Uite, la doar câţiva kilometri depărtare, dau aici peste satele româneşti aşa cum ar trebui să fie ele! Merg de-a lungul pârâiaşului din sat şi las în stânga o pensiune cu un nume destul de neinspirat, cred eu, „Dor de casă”, pare din aceeaşi categorie cu păstrăvăria „Happy Fish” din drumul spre Stâna de Vale. În faţa fiecărei case, peste drum de ea şi pe malul apei, câte o băncuţă stă aşezată în iarbă. Sunt de toate felurile şi pot pune pariu că fiecare sătean şi-a construit-o pe a lui, ca să fie cea mai frumoasă.

Peşteana e ultimul sat înainte de merge spre Sarmizegetusa. Merită vizitat, zic eu, în întregime. Eu m-am plimbat pe toate străzile, mirat peste poate de curăţenia şi estetica lor. Oprit, curios, în faţa unui nou panou informativ, sunt „agăţat” de un băieţel ocoş care mă întreabă dacă vreau să merg la Tăul Fără Fund. Povestim puţin, Laurenţiu e volubil, dezinhibat şi bine informat şi îi promit că revin, ca să merg la tău, când nu sunt cu bicicleta. Ne complimentăm reciproc („Ce sat frumos aveţi!”, „Ce bicicletă frumoasă aveţi!”) şi plec spre al doilea obiectiv turistic al zilei. Nu înainte de a fotografia biserica din sat, cu nimic mai prejos decât sora ei mai celebră din comuna alăturată.

Din nou nu cred că trebuie să insist prea mult, locul unde ajung este binecunoscut. Oricum, azi mi-am umplut spaţiul disponibil cu surprizele din spatele „vedetelor” turismului haţegan şi nu-mi pare rău. La Sarmizegetusa cred că oamenii locului sunt încă necăjiţi că romanii i-au învins pe daci, altfel nu-mi explic atmosfera de lâncezeală plictisită, asta ca să nu zic sictirită, ce mă întâmpină în parcarea din faţa obiectivului. Cu greu reuşesc să urnesc pe cineva să îmi aducă o Cola rece, renunţ să mănânc un langoş, deşi mi-e poftă, dar costă cât 3 kg de banane şi nu vreau să încurajez hoţia asta.

Profit de vântul de spate care mă duce practic în braţe şi cei 15 km până la Haţeg îi fac pe nesimţite. Ce uşor e ciclismul în condiţii din astea! Mă abat scurt până în satul Breazova, în speranţa că mai descopăr ceva deosebit şi probabil doar ca să-mi exersez puterea de a părăsi o direcţie de mers facilă pentru a lua vântul în piept, fără ca asta să fie neapărat necesar. Dar şi după vizita asta, Peşteana rămâne prima în topul zilei.

Maşina am parcat-o la benzinăria de la ieşirea (aşa cum merg eu spre casă) din Haţeg. Până îmi schimb tricoul transpirat, admir bannerul imens care prezintă toate obiectivele turistice principale ale zonei, de la Hunedoara în Retezat. Admir şi iniţiativa celor care l-au pus, vrând astfel să îşi ajute clienţii să nu rateze ceea ce ar fi de văzut. Iar clienţii stau, chiar lângă mine, într-o maşină, nas-în-nas cu bannerul şi butonează, rupţi de lume, telefoanele. Mai mult ca sigur verifică informaţiile…

Back to top button
Close
Close