Cu şi despre oameni frumoşi. Vlad Ciotescu, băiatul care vede lumea prin intermediul clapelor
Protagonistul ediţiei cu numărul 25 a Premianţilor fără Premii n-a fost hunedorean. Dar nici că a mai contat. Pentru că, timp de câteva minute, devenii l-au „adoptat” instantaneu pe Vlad Ciotescu, care la 14 ani reuşeşte să încânte pe toată lumea din spatele clapelor pianului. Asta deşi nu le vede, ci doar le simte!
Împlinirea a jumătate de an a campaniei ce se desfăşoară în fiecare sămbătă „la cal” nu putea fi celebrată mai bine de atât. Venit special de la Timişoara, Vlad a uimit pe toată lumea. Iar pentru ceea ce face, e nevoit ca de acum să îşi facă loc în vitrina încărcată de diplome, pentru încă una, de suflet.
Ochii mamei, fereastra către lume
De când se ştie, Vlad cântă la pian. S-a îndrăgostit iremediabil atunci când părinţii i-au adus unul mic, de jucărie. Pe măsură ce-a crescut, a insistat să treacă la următorul nivel, iar mama şi tatăl s-au conformat. Iar între el şi pian s-a construit o relaţie incredibilă. Cu o ureche muzicală fină, cu o memorie ieşită din comun şi cu multă ambiţie şi pasiune, Vlad a devenit un mic geniu al pianului. Şi asta fără să vadă partiturile ori clapele. Ci doar să le simtă. Iar prin „mângâierea” acestora a încântat şi uimit în acelaşi timp, pe toată lumea. S-a pus pe colecţionat premii şi nu e hotărât să se oprească. Asta deşi, printre altele, dezvoltă pe calculator programe şi jocuri pentru cei ca el. Pentru nevăzători. În faţa statuii lui Decebal zâmbeşte frumos şi de abia aşteaptă să atingă din nou clapele. Mama lui, îngerul păzitor, îl ghidează către locul cu care e familiarizat. Ochii lui sunt ochii mamei. Să fim serioşi! Tu nu te-ai lăsa încredinţat pe mâna celei ce ţi-a dat viaţă?! Ochii mamei sunt fereastra lui Vlad către lume. Ochii, sunetul, muzica, clapele. Pianul, care nu mai are nici un secret. Se aşază confortabil şi dă drumul mâinilor. Cântă dumnezeieşte. Vibrează pe note şi mai că nu s-ar opri. Nici el, nici cei din piaţă. Ultimii, din ascultat. Sâmbătă, am făcut un exerciţiu. Am închis ochii şi am ascultat. Cu sufletul deschis. Nu ştiu dacă pentru a fi în asentiment cu protagonistul, sau doar pentru a primi mai bine „cadoul” aşezat în spatele clapelor. Am inspirat aer de primăvară. Note şi emoţii. Fără zgomot de fond, departe de norii gri şi de grijile cotidiene. Atât. Am ascultat şi-am (re)învăţat că viaţa e frumoasă. Că de undeva din întuneric pot răzbate culor vii şi calde. Şi iată c-a trecut jumătate de an. Acelaşi ritm, acelaşi ton, aceleaşi note. Ce piesă frumoasă!
