Colinde într-o inimă de munte (galerie foto)

Mi-au trebuit, iată, 11 ani ca să ajung să primesc „Lumina Crăciunului” ascultând colinde tradiţionale într-o inimă de munte. Am reuşit, în sfârşit, să fug de nebunia sărbătorilor citadine şi să mă ascund într-o peşteră, ca să primesc în suflet magia cântecelor ce întâmpină Naşterea Domnului.

Un sufletist al tărâmului unde oamenii au dus mereu dorul cerului liber deasupra capului, reuşeşte an de an să ofere oamenilor un spectacol pe cât de non-conformist, pe atât de necesar. Ionuţ Drăgotesc creează, în preajma fiecărui Crăciun, un eveniment fabulos atât prin muzica simplă şi impresionantă a colindelor populare cât şi prin comuniunea pe care o simţi imediat ce treci pe sub bolta care te conduce în miezul pietrei.

Seara de marţi, o săptămână înaintea Ajunului, a strâns laolaltă peste două sute de oameni veniţi să se delecteze cu o seamă de colinde pe care, deşi le cunosc de-o viaţă, încă le mai cântă cu aceeaşi plăcere. M-am convins încă o dată că celebritatea celor ce urcă pe scenă nu este obligatorie pentru ca atmosfera să fie una minunată. Am ascultat, vreme de aproape două ore, cântece tradiţionale de Crăciun interpretate la modul profesionist sau fermecător-naiv de cei care ne-au invitat la spectacolul lor.

Colindele, ne spun secile dicţionare, sunt cântece interpretate de cete de copii, flăcăi sau adulţi, cu prilejul sărbătorilor de iarnă. Iar dacă unii dintre artişti au fost singuri pe mica scenă din lemn, publicul a fost cel care a întregit ceata, cântând împreună cu ei. Raisa Bulf, tânăra care a crescut odată cu acest spectacol, ea fiind cea care îl deschide de fiecare dată încă de când era doar o copilă, a pornit întâmplarea muzicală cu vocea ei curată, interpretând a capella câteva cântece mai puţin cunoscute dar care cu atât mai mult au intrat în suflete. Apoi grupul de copii din Petros, sub îndrumarea profesorului Iulian Gheorghiulescu, ne-a făcut să zâmbim şi să ne căutăm prin buzunare după nucile şi merele ce ar fi trebuit să le oferim, dar din păcate n-am făcut-o. Viorica Brânduşan şi Mariana Suciu ne-au purtat prin tradiţiile muzicale de iarnă din Ţinutul Pădurenilor pentru ca la final Marius Ţugulescu, sub o ţundră care l-a făcut să fie singurul de acolo care n-a simţit frigul, să ne încălzească şi pe noi cu câteva colinde mocăneşti.

N-aş putea spune că n-am simţit frigul, că muzica a fost cea care m-a încălzit, un clişeu ieftin şi neadevărat. Împreună cu restul spectatorilor, respiram aburi şi tropăiam, la fel cum o fac cei porniţi în Ajun cu colindatul. N-aş fi putut să stau jos. M-am încălzit oleacă doar atunci când, împreună cu toţi cei prezenţi, am cântat ca în vremea copilăriei „Trei păstori”. Ar fi mers, să fiu sincer, o răchie, că tot se pomenea de ea în refrenele ce îndemnau gazdele să grijească de colindători. Sau o felie de cozonac care să întregească tradiţia, pentru că românului i-a plăcut dintotdeauna să-şi respecte poftele culinare de sărbători. Dar asta poate fi o idee pentru anul viitor.

Ionuţ Drăgotesc îmi povestea înaintea spectacolului că a ales Peştera Bolii ca loc al concertului în primul rând din motive de promovare turistică şi abia apoi pentru că te duce cu gândul la poveştile pe care Biblia ni le spune despre Naşterea Domnului. Eu n-am putut însă să nu mă gândesc la simbolistica locaţiei ca spaţiu ce te coboară în măruntaiele pământului, la fel ca pe toţi cei care au săpat ani de zile acolo ca să ofere celorlalţi lumină, nu neapărat a Crăciunului. Cu atât mai mult am rămas în minte cu momentul final, în care eu, aflat intenţionat mai repede decât ceilalţi pe scările nesfârşite ce mă urcau înapoi în lume, am stat să ascult vocile a două sute de oameni cântând „O ce veste minunată” de undeva din adânc şi pornind apoi, într-un şir subţire, nesfârşit şi punctat de luminiţe, să revină la viaţa obişnuită, de sub cer, ceva mai bogaţi sufleteşte.