Gabi Luncă şi jazz-ul

Scriam săptămâna trecută despre fenomenul spectacolelor anulate, tot mai prezent în judeţul nostru. În lipsa celui despre care vorbeam atunci, am ales să merg luni, la Teatrul de Artă din Deva, la un concert de jazz. „Până când nu te iubeam”. Un trio, din păcate fără nume, despre care pot spune că n-am mai auzit, chiar şi numai din acest motiv. M-a atras originala alăturare, pentru jazz cel puţin, dintre un pian şi o vioară, fără percuţie, fără instrumente de suflat.

La doar câteva zile distanţă de momentul în care deplângeam, cum spuneam, anularea unui act cultural valoros, din lipsă de spectatori, iată că am acum ocazia să deplâng faptul că nu a fost nimeni care să-l anuleze pe acesta, eventual la vreo 20 de minute după ce a început. Veţi spune că sunt cârcotaş, sau hater cum se spune acum, sau că am schimbat „mâncărimile” obişnuite cu unele muzicale. Daţi-mi voie să mă explic. Am în spate o şcoală de muzică absolvită şi nu mai pot fi acuzat că nu sunt, cât de cât, calificat.
Primul pe scenă şi-a făcut apariţia un lăutar cu o vioară, îmbrăcat atent pentru eveniment, cu pulover în dungi şi blugi. Mi-am spus să nu cad în păcatul părerilor preconcepute pentru că, se ştie, artiştii sunt excentrici. Mai grav a fost faptul că ulterior n-a reuşit să scoată din acea vioară nici măcar un sunet decent, instrumentul a gâjâîit, a scârţâit şi a fâşâit toată seara. Asta când n-a încercat să imite o ciocârlie şi astfel ajungem la repertoriu.

S-a început cu „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara” şi am crezut că ei au greşit oraşul sau noi sala. Mi-a mai venit inima la loc după o piesă de-a Ellei Fitzgerald dar abia aceea s-a dovedit a fi o întâmplare, pentru că în continuare am fost regalaţi cu Maria Tănase (tot respectul, doamnă, dar nu aici, la jazz), „Violete pentru fete” iar după ce am rezistat eroic celei mai cunoscute melodii a celebrei Gabi Luncă, „Mama mea e florăreasă”, am părăsit sala. Îmi cer scuze, recunosc că acesta este un articol incomplet documentat. Şi mai recunosc că am şi filmat cu telefonul, lucru care mie mi se pare culmea prostului gust la un spectacol, dar altfel nu m-ar fi crezut nimeni.

Acum, e drept, cei trei erau chiar buni în ceea ce făceau. Atâta doar că nu făceau ce scria pe afiş. Ar fi trebuit să dau de ei într-un birt de cartier, după a opta bere şi aş fi fost încântat. Solista avea nişte texte între melodii foarte potrivite pentru locul de care vă spun. Probabil că şi-a dat seama până şi ea că nu-s pe muzica ce trebuie să se audă, pentru că a încercat să ne convingă că au prelucrat cunoscutul tango „Zaraza” pe un ritm de bossa-nova, adică, tot după părerea dânsei, pe jazz. În fine… Am rămas doar cu regretul că nici unul dintre cele două telefoane mobile ce se ghiceau în buzunarele blugilor de pe lăutar, n-a sunat. Ar fi fost un moment memorabil.

E cazul, însă, să redevenim serioşi. Când pe un afiş cât uşa scrie jazz, alături tronează siglele Consiliului Judeţean şi Teatrului de Artă din Deva, iar în sală se cântă muzică de mahala, e grav. Nu mai vorbim aici doar de cultură ci de respect faţă de spectator. Mă întreb dacă cineva responsabil (?) de la vreuna dintre aceste două instituţii ştia ce urmează să se petreacă pe scenă. Dacă au ascultat măcar vreun demo al formaţiei fără nume şi talent, înainte de a le da girul apariţiei în faţa publicului. Mă interesează părerea lor iar dacă nu şi-o vor da în urma acestui articol, cred că le-o voi cere.

În final, trebuie să recunosc că am rămas cu o dilemă pe care şi acum, după ore de gândire, mi-e greu să o rezolv. La un concert de jazz se spune că vine lume cultă, cu pretenţii în ceea ce priveşte actul muzical. Atunci însă când îi auzi pe cei 30-40 de spectatori fredonând nostalgic „într-o cârciumioară la şosea” sau extaziindu-se la încercarea penibilă de a cânta „Ciocârlia” având mult prea mult sacâz pe arcuş şi în urechi, îţi pui problema dacă oamenii ăia ştiau la ce vin sau înghit tot, aşa cum am mai spus, ca nişte haplea pseudo-culturali, flămânzi nevinovaţi într-un oraş fără spectacole de calitate. Sau…