BĂCÂIA – MADA sau o excursie lungă cu care n-am mai încăput în judeţ

Atunci când am mers spre Geoagiu prin satele din lunca Mureşului, spuneam că tot acolo se poate ajunge şi pe drumul naţional, prin Orăştie. Iar cum astăzi am traseu lung de făcut, aleg această rută, mai rapidă. Deşi pedalatul, pentru mine, a început la Deva, povestea se urneşte doar atunci când, în loc să urcăm spre staţiune, facem dreapta ca să ne pierdem în inima Apusenilor: Bozeş, Băcâia, Balşa, Ardeu, Mada şi… cine ştie ce mai descopăr, pentru că în ultima vreme nu ştiu cum fac, dar plec spre un loc şi mă pierd, atât de plăcut fermecat de natură, te miri pe unde.

Imediat ce am renunţat să mai urc la bere, în Geoagiu-Băi, traversez rapid satul Rengheţ şi în Bozeş trec pârâul ca să ajung la Băcâia. Imediat pe dreapta prind în coada ochiului o terasă cu un nume ce nu se poate să nu te cheme: „Rupe Lanţul”. Devin curios, vreau să beau o Cola, dar e închis. Se pare că azi am pornit prea devreme de acasă şi îmi promit un popas la întoarcere. N-am mai fost pe-aici, sunt într-un necunoscut total şi mă las în voia drumului. Am doar informaţii vagi despre ce e dincolo de satul cunoscut pentru apa minerală, aşa că îmi propun să decid la faţa locului ce urmează să mai fac azi. Înaintez pe vale şi, când nu sunt la umbra salcâmilor grei de floare, ies în câteva poieni unde verdele e întrerupt doar de micile tufe de rapiţă sălbatică ce îmi iau ochii cu galbenul lor. Parcă ezit puţin atunci când dau de primele pante dar nu renunţ. Sunt scurte şi le depăşesc destul de uşor. Asta până la cea dinaintea satului, unde un 11% lung şi drept mă cam încinge. Văd pe şosea un şarpe măricel şi până mă gândesc eu dacă merită riscul unei fotografii, el dispare în tufe, probabil decis să nu rişte nici el călcătura unei roţi, fie ea de bicicletă. Am acum dovada că din nou am reuşit să evadez din civilizaţia care alungă naturalul. Asta înseamnă pentru mine liniştea în care aud clar zumzetele de gâze şi întâlnesc felurite vietăţi.

Băcâia e un cătun, micuţ şi pitit bine într-o vale în care cobor pe un drum îngust dar bine asfaltat. Un VW Golf aşteaptă, incredibil, undeva în vale, ca să trec eu. Stau o vreme să studiez panoul informativ foarte bine documentat şi să mă lămuresc pe unde pot ajunge – făcând o buclă – înapoi în Geoagiu. Dar harta se opreşte şi ea aici, unde sunt eu acum, aşa că orientarea rămâne tot în seama acelui „exploring” care mă conduce pe mine de obicei. Bisericuţa de alături e un omagiu adus unui preot martir iar casa de peste drum e un omagiu adus simţului estetic îndoielnic al unei băbuţe, poate, care atât s-a priceput ea să zugrăvească. Piatra parterului a fost străpunsă de o fereastră şi albastrul atât de cunoscut a înconjurat-o la fel ca un fard pus aiurea pe un ochi de femeie nepricepută.

Când mă desprind, mai trec o curbă largă şi deja încep să văd stâncile ce mă anunţă că până la Cheile Cibului nu mai poate fi mult. Mă bucur atunci când întâlnesc un mic grup de tineri, sper să primesc lămuriri. Băieţi şi fete, undeva pe la 17-25 de ani, plus un câine. Mi se par ciudaţi, la prima vedere şi nu ştiu de ce. Apoi realizez că n-au tablete, ci aparate foto cu obiectiv, nu privesc în telefoane ci în jur, vorbesc veseli între ei şi se joacă toţi cu câinele care e în culmea fericirii, alergând de la unul la altul şi în final… la mine. La fel ca tipul din banc: stătea la o masă, într-o cafenea, fără telefon, laptop sau tabletă, pur şi simplu bea o cafea aşa, ca prostu’. Intrăm în vorbă şi îmi spun că habar nu au cum e drumul, ei au auzit că există aici o mănăstire frumoasă şi merg  spre ea. Le promit că dacă mă întorc tot pe acolo, le dau informaţii.

Rulez de o vreme pe un fals-plat, dar când încep să urc sunt pe o veritabilă scară spre cer. Primele pante mă rup şi decid imediat să o las încet, nu ştiu ce urmează şi n-aş vrea să ajung pieton. După un kilometru de căţărat, asfaltul se termină şi eu opresc la palavre cu un nene care coseşte pe muzica populară ce se aude tare, prea tare, din maşina trasă la marginea pajiştii. Nu ştiu dacă mai sunt în judeţul Hunedoara şi aflu de la el că sunt chiar la limită. Dacă mă încumet să trec porţiunea de piatră şi pământ, ajung în Cib şi mă pot întoarce pe la Almaşu Mare spre Balşa. În sfârşit, un om informat! Dau să plec dar e greu, omu’ s-a pornit pe poveşti, cred că mai mult ca să se oprească din cosit şi eu trebuie să stau, să-l ascult, n-ar fi frumos să plec. Şi îmi povesteşte despre cum mirosea frasinul, acu’ vreo săptămână, despre cât de bună e iarba asta, prima, despre… nici nu mai ştiu, dar am timp să mănânc un baton şi abia după aceea să mă încumet cu Fabiana pe bolovani.

Părăsesc judeţul pentru a doua oară în peregrinările mele. Doar aşa pot intra pe valea paralelă care să mă aducă înapoi, spre casă. N-aş spune că îmi pare rău, am ocazia să trec prin locuri minunate şi vă las să le descoperiţi singuri atunci când veţi merge pe traseul de azi. Vom trece acum pe repede înainte, nu neapărat la pedalat, dar sigur la povestit. O vizită scurtă la mănăstirea unde totul e construit din piatră galbenă, satul Cib şi pantele lui care nu vă lasă să leneviţi, un mic ocol, neapărat, prin Glod, revenim în Nădăştie şi apoi în Almaşu Mare. De aici dăm o fugă până în Haneş, nu e mult, 5-6 km şi merită. La întoarcere vizităm Muzeul „Emilian Achim”… Ia te uită ce de „treabă” de făcut! Cucerit de locurile prin care trec acum, s-ar putea să mă hotărăsc să încep şi un album „Cu bicicleta prin Alba”. Pe moment însă cobor vijelios spre Almaşu de Mijloc, unde intru iar în judeţul nostru. Aş putea chiar să trec dealul din dreapta şi să ies, surprinzător, la Crişcior şi apoi la Brad, dar asta doar dacă aleşii noştri se vor hotărî să asfalteze cei 4-5 km care lipsesc. Un sătean mi-a spus că li se promite asta de vreo 50 de ani. Poate exagerează, poate nu.

Mi se pare mie, sau azi am pedalat şi ca urmare am şi povestit într-un ritm lent? Ei, de-acum e timpul să cresc viteza dacă vreau ca norul negru ce se formează în spatele meu să nu se scuture pe mine. Trec iute prin Balşa, cu câmpiile ei cultivate în dungi minunate de maro şi verde şi cu case albastre cu narcise galbene sub târnaţ, cobor în Ardeu, printre stânci şi drumuri ce se pierd spre culme, aducându-mi aminte de supa de găină cu care m-a omenit aici o tanti, acum câţiva ani, iar în Bozeş, norocul meu, îmi aduc aminte de terasa aia, îmboldit probabil şi de o poftă aproape bolnăvicioasă de Cola rece. Mă duc, fără îndoială, o voi bea repede, la botu’ calului şi pe urmă fug iar…

Da’ socoteala „de acasă” iar nu se potriveşte. Proprietarul de la „Rupe lanţul” se dovedeşte a fi un fan înrăit de ciclism, n-aş fi crezut să găsesc aşa ceva în Bozeş. Îmi admiră bicicleta ca un cunoscător şi uit de mine şi de ploaie, povestind cu el despre Turul Italiei şi despre febleţea lui, Contador. Un moment realmente uimitor! Şi primesc cadou Cola aia rece.

Rece ca ploaia care începe să mă stropească imediat ce ies din Bozeş. Alerg ca un nebun, zbor cu 40 la oră peste asfaltul destul de rău, vântul suflă din spate şi aduce peste mine stropii tot mai deşi, mi-aş dori acum să fie din faţă. Cine să ne mai înţeleagă şi pe noi, cicliştii, se pare că niciodată vântul ăsta nu nimereşte direcţia aşa cum am vrea noi. În câţiva kilometri iau din nou avans faţă de ploaie şi ca urmare… nu mă pot abţine să nu merg şi la dreapta, spre Mada, dacă tot e ziua cheilor şi mă refer aici la aspectul geografic, nu la cel capilar, unde am o mică sensibilitate. De-acum, ce mi-o fi scris, ploaie sau nu. Am un reportaj de făcut, o poveste de trimis către cititori. Şi ca dovadă că am intenţii lăudabile, ploaia mă ocoleşte ca prin farmec şi, când ajung în Mada, iese soarele. Am gonit până aici, cred că a rămas motorul cuplat pe turbo iar valonatele dese şi destul de abrupte uneori m-au terminat. Fac o pauză să respir, rog un copil să-mi facă o poză şi mă uit la stâncile unde încep cheile Madei (Măzii?), cu regretul că nu am măcar un ciclocross care să mă ducă acolo, pentru că asfaltul s-a terminat.

Întoarcerea spre casă o fac tot prin Orăştie, n-am nici timp, nici chef acum de pseudo-asfaltul acela prin dreapta Mureşului, care mi-ar scurta din drum dar mi-ar mânca din nervi şi bună-dispoziţie. Sunt pe cale să închei o tură lungă şi destul de grea. Rulând acum pe asfaltul perfect, cu vânt ajutător şi fără teamă de ploaie, îmi permit să visez, purtat de aripile amintirilor unei zile pline. La benzinăria unde opresc în Orăştie, umplu bidonul şi mă surprind, până beau ce a mai rămas în sticlă, privind cam în gol. Oare să fiu chiar aşa de obosit? Adevărul este că m-a cam omorât goana de la final. Bine zicea Alex Ciocan, ciclistul care comentează la TV: orice drum cu bicicleta e frumos, indiferent de cât de lung sau greu este, doar să nu te grăbească nimeni.

Urc în şa şi îmi spun că neapărat, până la Deva, merg în plimbare. Uşurel, pedală cu pedală. Ştiu pe unul care a făcut pas cu pas şi acum e preşedinte. Brusc îmi aduc aminte că e trecut de ora 5 după-amiaza şi eu am bilet la teatru de la ora 7. Panică pe moment, ce, iar trebuie să fug? Ce piesă e? „O noapte furtunoasă”… Mai bine nu mă duc. Abia am scăpat pe traseu, să merg la teatru şi, cine ştie, să mă plouă acolo?