Ultimii trei saşi din Romos mai aşteaptă doar vara viitoare (GALERIE FOTO)

Doar trei saşi „get-beget” mai locuiesc acum în Romos, satul pe care strămoşii lor, practic, l-au fondat cu mai bine de 800 de ani în urmă. Vorbesc încă dialectul săsesc şi cel mai bine par a se simţi vara, când familii plecate din sat în Germania se întorc pentru a-şi petrece vacanţa. Din octombrie încolo, până-n mai anul următor, rămân doar ei trei: Johann, Hans şi Joseph.

Fiecare dintre cei trei cunoaşte bine istoria satului. Dascălii pe care i-au avut în copilărie şi preoţii care au trecut pe la biserica reformată din sat s-au îngrijit de asta. „Undeva înainte de 1200, pe la 1140 parcă, s-a format aici prima colonie de saşi veniţi din actuala regione valonă a Belgiei, unde există şi acum o comună cu numele de «Rumes». La un moment dat au ajuns la 1.300 de suflete. Apoi, după invaziile turcilor de la 1400 şi ceva, numărul a scăzut. Pe la 1700, români din zona Cugir au fost strămutaţi aici, dar noi, saşii, eram mai în jos, românii ceva mai în sus. Pe la 1938, saşii mai reprezentau doar vreo 18 la sută din populaţia Romosului. În anii ’80 eram vreo 230. Acum mai suntem noi trei şi cam atât. Mai sunt urmaşi din familii mixte care merg la Biserica Reformată, vreo 18 de toţi”, povesteşte Johann Bauer (62 de ani).

Exodul saşilor din Romos a început în anii ’70. Prea puţini au reuşit însă să plece prin acel „program” prin care Ceauşescu „vindea” saşii Germaniei Federale. Şi mai puţini au reuşit să iasă clandestin din ţară. Exodul major s-a produs chiar în primele luni de după 1990. Saşii se temeau că graniţele se vor închide din nou şi că nu vor mai avea ocazia să plece prea uşor din România. Johann Bauer n-a vrut însă să-şi părăsească satul: „Tatăl meu a murit în 1986. Am rămas doar eu cu mama. Ea nu voia nicicum să plece şi, mai în glumă mai în serios, zicea «Românii şi ruşii m-or deportat cinci ani în Siberia, aşa că ei să-mi plătească pensie». Am rămas să am grijă de ea. Şi tata a fost deportat. A dus tot războiul în Armata Română şi, când să vină acasă, l-au oprit în gară la Simeria şi l-au deportat”.

Uzina din curte

Johann n-a avut noroc de o soţie. A rămas necăsătorit. Mama sa a murit cu vreo 10 ani în urmă. „La 52 de ani să te iei şi să pleci aşa… în lume, nu mai are rost. M-am pensionat de la Cugir (de la fabrica de muniţie – fabrică renumită pentru faptul că avea meseriaşi unui şi unul), mi-am făcut un SRL şi mă mai ocup cu mecanica”, spune bărbatul. Când îi vezi însă „atelierul” constaţi că Johann Bauer este el însuşi o mică „uzină de reparat” de toate, de la cel mai banal robinet până la autoturisme, tractoare, camioane şi combine agricole. Atelierul e amenajat în gospodăria veche moştenită de la bunicii din partea tatălui. Toată curtea, cât e ea de mare, e ocupată de fel de fel de maşinării care-şi aşteaptă rândul. Într-o parte, sub un şopru e o mică fabrică: strunguri, freze, maşini de găurit… tot ce-i trebuie unui meseriaş. „De fapt, nici nu-mi pare rău că n-am plecat. Aici am făcut cam tot ce-am vrut. În Germania, cu toate regulile lor, n-aş fi putut”, recunoaşte sasul.

Doar doi conaţionali prin vecini

Johann Bauer este considerat de localnici „ultimul sas adevărat” din sat pentru că este ultimul activ. Munceşte singur, zi de zi, la mini-uzina lui de reparat autovehicule. Bărbatul insistă însă să precizeze că, pe lângă el, mai sunt doi saşi cu rezidenţă permanentă la Romos: Hans şi Joseph Birk. Ba chiar a umblat după ei prin sat ca să ni-i prezinte. Iar asta doar „de dragul corectitudinii informaţiei”. Hans Birk are 70 de ani şi cam aceeaşi poveste cu Johann: „Nu m-am însurat. N-am avut noroc, pur şi simplu. Am rămas cu ai mei. Noi n-am vrut să plecăm pentru că n-am fost materialişti. După ce-am scăpat de iobăgia de la CAP, am zis că ne descurcăm cu ce avem, deşi nu ni s-o dat înapoi tot terenul pe care l-am avut de primit. Părinţii mei or murit, io… ce să mai plec la 60 de ani?!” spune bărbatul. Joseph Birk (66 de ani) e mai reţinut în a-şi expune motivele pentru care n-a plecat. „Am fost pensionat pe caz de boală, schizofrenie”, spune bărbatul cu o voce scăzută. „Pe-atunci, când am depus cererea, era vindecabilă boala mea, dar n-au vrut să mi-o aprobe. Uite-aşa am rămas eu aici”, adaugă Joseph.

„Sărbătoarea” de cinci luni

În ultimii 15 ani mai ales, pentru puţinii saşi rămaşi în Romos, perioada mai – octombrie reprezintă un fel de sărbătoare aproape continuă. În acest interval, mulţi dintre saşii plecaţi în Germania se întorc aici pentru a-şi petrece concediile. Unul dintre ei este Johann Reitz, plecat în Germania încă din 1990. „Io am vrut să plec încă din anii ’80, da’ n-am reuşit. Mie nu-mi pare rău c-am plecat. Aveam doi copii şi, cu toate că lucram ca măcelar, foarte greu reuşeam să le pun ceva pe masă, calumea. Ştiţi… sasul e altfel… Sasul dacă nu are cămara plină la sfârşit de septembrie, nu-i sas. La noi nu merge aşa… pe principiul «Ce-i pe mine-i şi-n dulap». Vin la Romos că-mi place să-mi văd foştii consăteni, dar stau două-trei săptămâni şi mă-ntorc la muncă. Ştiu că unii care-s plecaţi, după pensie, vor să vină de tot, înapoi, aici. Eu o să rămân acolo că am totul plătit aşa că Romosul, pentru mine, tot destinaţie de vacanţă rămâne”.

Românii din Romos, despre saşi

Românii ajunşi în Romos s-au „germanizat” în ce priveşte abordarea ideii de muncă. Mulţi dintre ei până şi casele şi le-au ridicat după modelul săsesc, cu porţi şi ziduri înalte. Toţi localnicii regretă plecarea saşilor din sat. În Romos sunt consacrate acum câteva „ziceri” despre saşi:

„Pe vremuri, când se bătea toba-n sat, să anunţe vreo adunare pentru ora 8.00, jos, la saşi, li se spunea să vină la 8.00, iar românilor li se spunea să vină la 7.00” (pentru că saşii erau şi sunt punctuali, românii nu prea – n.red.).

„Sasu’ dacă n-are de lucru îşi strică (demolează – n.red.) casa şi s-apucă să o facă (ridice – n.red.) la loc”.