Se ştiu meciurile din optimi la Euro 2016

Aseară târziu s-au încheiat partidele din ultimele două grupe de la Euro, E şi F, şi s-au aflat echipele calificate în optimile de finală ale competiţiei, precum şi programul lor. Înaintea disputării acestora se ştiau sigur doar două meciuri din faza elimatorie, Elveţia – Polonia şi Italia – Spania, ultimul fiind reeditarea finalei de la ediţia precedentă.

Alţii pot, noi nu

Ceea ce ne doare încă şi mai tare pe noi, ca români, este că la acest turneu final Naţionale aşa-zis „mici” ne-au demonstrat cât se poate de clar, pe teren, că SE POATE. Ca să nu mai răsucim cuţitul în rana albaneză – că nu vreau să fiu Sadik(u)… – să menţionăm aici doar că Ţara Galilor (vă mai amintiţi meciurile de colecţie cu ei din preliminariile Mondialului ’94, acel 5 – 1 de la Bucureşti şi decisivul 2 – 1 de la Cardiff?) a câştigat o grupă în care pornea cotată cu şansa a patra după Anglia, Rusia şi Slovacia, că Polonia a remizat jucând fără complexe în faţa campioanei mondiale Germania, că Slovacia a obţinut punctul de care avea nevoie pentru calificare printr-un egal în faţa Angliei, că Islanda a reuşit un egal în compania Portugaliei lui Ronaldo şi, mai ales, că o echipă a Croaţiei care a intrat pe teren fără Modric şi Mandzukic a bătut Spania, campioana europeană a ultimelor două ediţii, şi a trimis-o pe locul 2 în grupă, ca să înfrunte încă din optimi Italia, poate cea mai incomodă formaţie de la acest European.

În mandatul Generalului, potopul

Noi rămânem cu imaginea unui selecţioner care a reuşit să bramburească totul fără să vină cu o idee clară de joc în afară de aceea de a ne baricada în apărare pe două linii, dacă nu trei, permanent cu doi închizători (unul din ei fiind inexplicabilul selecţionat Prepeliţă) indiferent că în faţă aveam Franţa sau Albania – adversari de calibru complet diferit – şi un singur vârf, ca nu care cumva, Doamne fereşte!, să atacăm prea mult şi să ieşim din rutina păguboasă a micii ciupeli ridicate la rang de tactică.

Este inexplicabil de ce Iordănescu a renunţat total exact la jucătorii de atac cu care echipa a obţinut calificarea în preliminarii, adică Torje, Budescu, Maxim, Keşeru, doi dintre ei nefiind nici măcar convocaţi la acest turneu final (!) iar ceilalţi doar cu câte un singur meci ca titulari, pentru nişte improvizaţii evidente gen Adi Popa, Florin Andone sau Nicuşor Stanciu, ultimul încă la ani-lumină de un număr 10 clasic (nu de nonvaloarea lui Dodel Tănase, dar nici la nivelul cerut de un Campionat European). Până şi titularizarea lui Alibec şi introducerea lui Sânmărtean la ultimul meci s-au făcut la alibi, de frica opiniei publice, un fel de „am ştiut eu bine ce fac, v-am arătat că nici cu ei nu se poate nimic” ca să astupe gura lumii, nu ca soluţii tactice reale gândite de un antrenor lucid.

Vom reveni cu subiectul Naţionalei, nu de alta, dar mai sunt doar două luni până la începerea preliminariilor pentru Mondialul din Rusia. Până atunci, să ne delectăm cu meciurile de la Euro fără echipa României, adică cu FOTBAL.