Povestea străzii roz dintr-un oraş cândva cenuşiu – cărămiziu
O stradă din Hunedoara invadează vizual conturile unei reţele de socializare în fiecare sfârşit de martie. Florile roz ale piersicilor ornamentali plantaţi cu 30 de ani în urmă, şi de o parte şi de alta a străzii, atrag localnicii şi nu numai. Strada este rezultatul vechii abordări în ce priveşte plantarea de copaci şi gestionarea zonelor verzi într-un oraş ultra-industrializat.
„Venim aici pentru că n-am mai văzut niciunde altundeva aşa ceva, şi circulăm destul de mult prin ţară. Da, copaci cu flori roz mai sunt, însă niciunde nu domină tot locul respectiv”, spune Adriana Popa (37 de ani), din Deva.
„Dacă-i sfârşit de martie şi n-ai pe facebook nicio poză cu strada asta înseamnă că nu eşti hunedorean adevărat”, mărturiseşte Raul (15 ani), un pic timid pentru că, de fapt, a fost „prins” la plimbare cu prima lui iubită.
„Când înfloresc copacii ăştia, e semn clar că a venit primăvara. Eu nu mă iau după calendar, nici după bobocii ori ghioceii care se vând de 1 sau 8 martie, ci am ca reper momentul în care strada asta devine roz. Atunci încep să şi schimb loturile de haine de prin dulapurile de-acasă”, recunoaşte râzând Aurora Costa (48 de ani), tot din Hunedoara.
Început greu de stabilit exact
Nimeni dintre actualii angajaţi ai Primăriei Hunedoara nu-şi mai aduce aminte exact când au fost plantaţi cei peste 100 de piersici ornamentali de pe strada Revoluţiei. Directorul tehnic al Primăriei, Ladislau Demeter, îşi aminteşte că pomii erau deja plantaţi în 1993, când s-a angajat el în instituţia amintită: „Erau mici, doar vreo doi-trei metri aveau. Îmi amintesc că au fost aduşi de la Centrul de Cercetare Pomicolă Geoagiu. Dacă vreunul se usca, automat era plantat altul în locul său. Din doi în doi ani, încă din 1993, s-au tot făcut tăieri de corectare a coronamentului, astfel încât să nu crească prea mult nici în înălţime şi să deranjeze cablurile de curent, şi nici în lăţime, să nu deranjeze traficul pietonal ori rutier. După 1993 s-au mai plantat astfel de arbori în oraş, de ordinul sutelor cred, însă doar pe strada Revoluţiei s-a reuşit amplasarea lor şi de-o parte şi de alta”.
Ioan Marcu, fost primar al oraşului între 1990 şi 1992, spune că piersicii ornamentali de pe strada Revoluţiei au fost plantaţi înainte de 1989. Nu ştie însă sigur anul.
Norma hunedoreană: cel puţin 30.000 de puieţi pe an
Hunedoara se numără acum printre puţinele oraşe din ţară care respectă normele europene privind suprafaţa minimă de zonă verde pe cap de locuitor. În calculul acesteia intră şi coronamentul copacilor. Deşi, mai ales în ultimii 15 ani, multe zone verzi au fost „mutilate” de pizzerii şi alte afaceri locale, oraşul rămâne „ca o pădure”, cum îl descrie Viorel Răceanu, cel care a gospodărit urbea între 1960 şi 1980, după care a fost obligat, de o „rotire de cadre”, să plece director al Întreprinderii Judeţene de Gospodărire Comunală. „Hunedoara nu avea nimic la capitolul zone verzi. De fapt, în 1962, Hunedoara nu avea nici blocuri. Aveam combinatul siderurgic, oraşul era poluat (în Hunedoara, zăpada devenea, după nici o zi, ba cenuşie, ba cărămizie din cauza emisiilor furnalelor – n.red.) şi trebuia să facem ceva. Să ştiţi că nu se cheltuiau sume foarte mari pentru plantări. Noi veneam cu materialul săditor, oamenii făceau muncă patriotică. Se plantau, anula, între 30.000 şi 40.000 de puieţi pe an. Plantam mai mult toamna, pentru că atunci seva puietului rămâne în rădăcină şi se prinde mai bine. Nici nu mai ştiu câte soiuri de copaci am pus. Am adus, în două parcuri, inclusiv copaci din pădure, cu diametrul de 30 de centimetri, luaţi cu tot cu rădăcină şi cu plasă pentru pământ, în cupa excavatorului. Piersicii de pe strada Revoluţiei au fost plantaţi după 1980, nu ştiu nici eu când anume exact. Nu era niciun copac pe strada aceea, în 1980. Ştiu că pe vremea aceea eram mereu premiaţi anual pentru cât reuşeam să plantăm, iar banii mergeau pentru plantările de anul viitor. N-a fost nicio directivă de partid pentru combaterea poluării. A fost vorba doar de spirit gospodăresc şi-atât”, îşi aminteşte Viorel Răceanu.
