A fost şi România la Euro 2016…

Duminică seară, Portugalia a devenit, în premieră, campioană europeană, învingând Franţa chiar la ea acasă, într-o finală în care totul părea pregătit pentru triumful gazdelor. Veniţi după victoria din semifinale în faţa rivalei istorice (nu neapărat din fotbal) Germania, campioana mondială, francezii nici nu concepeau să rateze trofeul.

Accidentarea lui Ronaldo după ce abia trecuse un sfert din meci părea să pecetluiască soarta portughezilor, însă abia atunci ei au strâns rândurile şi, mai cu şansă, mai cu un portar în zi de graţie, au dus meciul până în prelungiri, unde – trebuie să o spunem – au jucat mai bine decât francezii şi au avut cele mai mari ocazii de gol, fructificând una dintre ele.

Zece ţări campioane în 15 ediţii de Europene

Fotbalul mai face şi glume de genul acesta: după ce au pierdut finala Europeanului pe care l-au organizat în 2004 în faţa unei absolut surprinzătoare echipe a Greciei, lăsându-şi proprii suporteri împietriţi de uimire, portughezii au reuşit să câştige la Paris pe terenul unei Franţe care se şi vedea deja egalând la numărul de titluri europene Germania şi Spania, fiecare cu câte trei. Nu a fost să fie nici acum deznodământul aşteptat de gazde şi Portugalia îşi trece în palmares primul ei titlu european, alăturându-se URSS, Italiei, Cehoslovaciei, Olandei, Danemarcei şi Greciei la acest capitol.

Titlu european cu o singură victorie

Traseul noii campioane europene la acest turneu final a fost unul mai degrabă atipic, ca să nu spunem ciudat. Portugalia a înregistrat în timpul regulamentar de joc şase egaluri şi o singură victorie, 2 – 0 în semifinala cu Ţara Galilor în ceea ce a fost probabil cel mai bun joc al ei la Euro 2016. În rest, din cele şase egaluri (1 – 1 cu Islanda, 0 – 0 cu Austria, 3 – 3 cu Ungaria, 0 – 0 cu Croaţia, 1 – 1 cu Polonia şi 0 – 0 cu Franţa), cele din fazele eliminatorii s-au tranşat în prelungiri – cu Croaţia şi Franţa – şi chiar s-a ajuns la loviturile de departajare – cu Polonia. Da, e un titlu câştigat fără înfrângere de Ronaldo, Nani şi ceilalţi, însă rămâne impresia că Portugalia a fost departe să domine acest European cum au făcut-o, spre exemplu, Franţa în 2000 sau Spania şi 2008 şi 2012.

Cu ce rămâne România

Am făcut şi noi act de prezenţă la Euro, cu fotbalul – dacă îl putem numi aşa – nostru mărunt şi meschin, cu calcule “la mica ciupeală” şi, în final, cu insuccesul pe deplin meritat. Am terminat finalmente pe un loc 19 (din 24 de echipe), în urma Albaniei, învingătoarea noastră (locul 18) şi a adversarelor din calificări, Ungaria şi Irlanda de Nord (locurile 13, respectiv 14, deci tot în a doua jumătate a clasamentului). Nu am lăsat în urma noastră absolut nimic în afara celor două goluri marcate din două penaltyuri (nimic reuşit din vreo acţiune de atac), asta dacă nu socotim numerele de balet involuntar ale lui Tătăruşanu şi Chiricheş.

Cei care sperau ca acest turneu final să însemne un „boom” pentru cota jucătorilor expuşi pe taraba Naţionalei spre a fi vânduţi au luat plasă, pentru că nu poţi păcăli la nesfârşit pe toată lumea susţinând că Adi Popa sau Chipciu au vreo valoare, oricât de împinşi în faţă ar fi de către selecţioneri prieteni cu impresarii şi conducătorii de cluburi. Acum, odată cu venirea lui Daum pe banca tehnică, poate că România se va debarasa în sfârşit de scuza penibilă că „nu avem fotbalişti de valoare”. Poate că avem totuşi, sau măcar din cei care pot creşte valoric, dar au fost ignoraţi sistematic în favoarea celor impuşi să joace la echipa naţională de interesele mercantile ale unuia sau altuia…