(Doar) În România se poate: Pregătire exclusiv pe uscat la kaiac-canoe

Prea puţină lume ştie că pe lângă mult mai cunoscutele secţii de gimnastică şi atletism sau cele de judo şi lupte, Colegiul Naţional Sportiv „Cetate” Deva are şi o secţie de kaiac-canoe. De patru ani de zile, de pregătirea tinerilor de acolo se ocupă profesorul Alexandru Mureşan, iar oful său este unul mare de tot: că nu poate ieşi pe apă cu elevii săi şi implicit nu poate participa la competiţii.

Cauza este desigur una singură şi se numeşte lipsa banilor, ca în cazul atâtor alte ramuri sportive din România. A devenit din păcate un numitor comun ca antrenorul, pe lângă pregătirea sportivilor, să trebuiască să se ocupe şi de găsirea finanţării necesare pentru activitatea pe care o desfăşoară. Nu face excepţie nici Alexandru Mureşan, cel care speră în continuare într-un sprijin financiar care să permită copiilor care practică kaiacul sau canoea la Deva să aibă în sfârşit condiţii de pregătire normale, ca să poată concura alături de colegii lor mai norocoşi în această privinţă de la alte cluburi din ţară.

Reporter: Ca să începem cu începutul, spuneţi-ne cum aţi ajuns profesor de kaiac-canoe tocmai la Deva?

Alexandru Mureşan: Am fost sportiv de performanţă, am practicat kaiacul la CSŞ Marina Orşova, am fost şi la lotul naţional al României, cu Ivan Patzaichin antrenor. Actualmente locuiesc în Simeria şi sunt profesor la Colegiul Naţional Sportiv „Cetate” din Deva de patru ani de zile. Ştiam că există un club de canotaj mai vechi la Deva şi că era în prag de desfiinţare. Mi-am zis să fac tot posibilul ca activitatea acestuia să continuie şi în acest scop am făcut Masteratul în perioada 2010 – 2012 ca să pot preda, am renunţat la fostul meu serviciu de mecanic de locomotivă cu un salariu bun la CFR şi am venit profesor pentru 600 de lei pe lună, cât se plătea atunci. În prezent pregătesc 22 de copii, între care sunt şi trei fete, suntem un club afiliat la Federaţia Română de Kaiac-Canoe, dar… nu avem cum să participăm la competiţii!

Rep: Explicaţi-ne, din ce cauză?

A.M.: În prezent noi practicăm kaiac-canoe pe uscat, pentru că nu avem şalupă. Nu este un lux, cum ar crede unii, ci un lucru strict necesar în pregătirea sportivilor. Nu poţi face antrenament pe o apă curgătoare, cum e râul Mureş, fără să poţi supraveghea îndeaproape copiii la aceste antrenamente. Am cumpărat veste de siguranţă – absolut obligatorii – pe banii de la Colegiul Naţional Sportiv Cetate, însă costurile pe care le implică o şalupă nu avem de unde să le acoperim. Şalupa costă 2.500 de euro fără TVA, iar motorul şalupei 3.500 de euro. Aşa că nu putem ieşi pe apă, ne antrenăm într-o sală la Liceul Auto, alături de cei de la lupte, judo, baschet, sporturi de uscat.

Rep.: În afară de lipsa şalupei, cum staţi cu dotarea, cu materialul de antrenament?

A.M.: Am primit de la profesorul Ilie Bănăduc, un mare sufletist, căruia ţin să îi mulţumesc şi pe această cale, opt kaiace de simplu şi două de dublu, pe care le-am adus de la Orşova cu maşina personală, 200 de kilometri dus, 200 întors. A fost o adevărată aventură pe şosea, gândiţi-vă că un kaiac de dublu are şapte metri lungime, cum arăta pe maşină. Nu erau noi, desigur, dar ne-am bucurat foarte mult de ele aşa cum erau, le-am reparat, le-am lipit cum am putut. Tot aşa am rezolvat şi cu padelele – cele cu care vâslim la kaiac – care costă de la 200 de euro în sus bucata. Avem trei – patru obţinute tot aşa, din ce am vorbit cu unul şi cu altul şi ne-au ajutat. În prezent ca finanţare contăm pe contractele de sponsorizare de la CNS Cetate, domnul director Adrian Liga ne ajută cu tot ce poate, şi avem promisiuni şi implicit speranţe de mai mult ajutor în viitorul apropiat.

Rep: Concret, ce fel de promisiuni şi de ajutor?

A.M.: Să începem cu ce s-a realizat deja. Pontonul, cel de lângă ştrandul vechi de la Şoimuş, a fost modificat, iar hangarul renovat total. Se lucrează în prezent acolo la două boxe cu grup sanitar, vestiar şi duş, iar Primăria Şoimuş ne-a promis că ne branşează în viitorul apropiat la reţeaua de apă. Pentru finanţare am vorbit cu doamna Alina State, care ne-a promis sprijinul dânsei, şi cu încă un sponsor care vrea să ne ajute, însă mi-a cerut să nu îi dau încă numele, aşa că nu am să o fac. În momentul când va fi gata totul şi vom putea să avem o activitate normală, pe apă, l-aş invita pe Ivan Patzaichin la deschiderea oficială, ar fi un lucru extraordinar să îl avem alături pe acest fost mare campion al României.

Rep.: De la Federaţia Română de Kaiac-Canoe nu primiţi nimic, nu vă ajută cu nimic?

A.M.: Nu vreau să vorbesc prea mult despre acest subiect, o să înţelegeţi de ce. Ni s-au promis de la Federaţie patru kaiace şi două canoe, le-am şi văzut în magazie când am fost la Bascov. Eram în culmea fericirii, vă daţi seama, faţă de ce avem noi erau ca de la cer la pământ, nici nu se comparau. Au trecut trei – patru săptămâni, am tot aşteptat, nu veneau, am sunat, nu mi s-a mai răspuns la telefon. Până la urmă l-am sunat pe marangoz şi am aflat că bărcile nu mai există, şi-au împărţit cei de la alte cluburi tot ce a fost în magazia Federaţiei.

Rep.: Revenind la activitatea de la club, ce perspective de performanţă au copiii pe care îi pregătiţi în aceste condiţii?

A.M.: Ca să vă dau un exemplu, în 2012 – 2013 am avut 54 de copii la kaiac-canoe. Dintre aceştia am pierdut mulţi, unii dintre ei foarte buni, care au renunţat din cel mai simplu motiv. Mă tot întrebau „când ieşim şi noi pe apă?” şi, cum acest lucru nu s-a întâmplat, au abandonat acest sport. I-am dus o dată la Cinciş, pe lac, pe banii mei, dar pentru antrenamentul pentru competiţii trebuie mult mai mult. Ca vârstă, cei 22 de sportivi pe care îi avem acum sunt de la clasa a şaptea până la clasa a 12-a, după care pleacă la facultate şi în general renunţă. Nu există cluburi profesioniste la sportul nostru în ţară, se încearcă acum ceva la Timişoara, dar în condiţii improprii. Revenind la noi, nu poţi să obţii rezultate doar din pregătirea pe uscat, acesta e adevărul. Pe lângă sport eu încerc să îi şi educ pe aceşti copii. Dacă veniţi să vedeţi antrenamentele noastre nu o să auziţi nici o singură înjurătură. Cei care la început se mai scăpau cu aşa ceva făceau genuflexiuni, câte 250 – 300 de bucăţi, acum nu mai e cazul. Am avut şi aşa zişi „copii-problemă”, cu care multă lume m-a avertizat că nu se poate lucra, că îmi vor face probleme mari şi aşa mai departe. Am privit-o ca pe o provocare, cu mare drag, am lucrat cu aceşti copii şi am ajuns în situaţia că puteam avea încredere în ei să le încredinţez supravegherea celorlalţi la antrenamentele de la sală. Nu există la noi la club criterii şi nu au apărut probleme legate de vârstă, etnie, cartier sau mai ştiu eu ce, asta referitor la educaţia pe care o au sportivii noştri. În ceea ce priveşte evoluţia lor fizică, ar trebui să vedeţi cum arătau unii înainte de a se apuca de acest sport, care dezvoltă practic toate grupele de muşchi ale corpului. Vă dau doar cazul unui elev care a crescut de la 1,52 înălţime la 1,86 în doi ani. Dar revin la ce am spus încă de la început, e păcat că nu avem cum să participăm la competiţii, pentru că aceşti copii merită asta, merită să fie sprijiniţi mult mai mult pentru efortul pe care îl depun şi pasiunea pe care o au.