Cu fiecare zi care trece, salvarea CEH devine misiune imposibilă

Soarta Complexului Energetic Hunedoara atârnă de o simplă hârtie prin care oricare dintre creditorii CEH poate cere falimentul. De la înfiinţarea sa şi până acum, nici Guvernul Ponta şi nici actualul guvern tehnocrat nu au făcut absolut nimic palpabil în acest scop.

Minerii din cadrul CEH încearcă să se salveze, solicitând subvenţie pentru huilă. Asta chiar dacă acordarea de subvenţie pentru minerit înseamnă închiderea exploatărilor beneficiare la 31 decembrie 2018. Minerii mizează pe faptul că ortaci din alte ţări europene vor cere, la rândul lor, schimbarea regulii stabilite de Uniunea Europeană în 2010 şi prelungirea cu câțiva ani a termenului până la care minele vor fi subvenţionate. Soluţia trecerii minelor Lonea, Livezeni, Lupeni şi Vulcan pe subvenţie (şi implicit pe program de închidere până în 2018, pentru că alt termen-limită nu e stabilit încă) este propusă şi de GMC Craiova, adminstratorul judiciar al CEH. Directorul CEH, Florin Chiuzan, recunoaşte că această măsură este analizată de către administratorul special al societăţii, împreună cu administratorul judiciar, dar nu spune clar nici „da” nici „ba”, dând asigurări că un plan de reorganizare a CEH va fi finalizat „în cel mai scurt timp”. Problema este că planul trebuie aprobat de Adunarea Creditorilor. Ministerul de Finanţe este cel mai mare creditor al CEH, cu 1,2 miliarde de lei şi va avea cel mai important cuvânt de spus. Acelaşi Minister al Finanţelor care, anul trecut, nu a eliberat la timp un ajutor de 167 de milioane de lei, aprobat pentru CEH de Comisia Europeană, şi a provocat, astfel, o sancţiune de peste 500 de milioane de lei pentru complex.

Întrebări fără răspuns

Cele câteva zeci de minute petrecute în mijlocul angajaţilor care, la începutul săptămânii, au făcut greva foamei reclamând, de fapt, indiferenţa Guvernului la problemele lor, ne-au fost suficiente să ne dăm seama că, de fapt, energeticienii se consideră sacrificaţi, în 2012, pentru ca minele din Valea Jiului să fie atunci salvate. „La Mintia costul cu munca vie e de 12 la sută. În mine, costul cu munca vie e de 70 la sută, de ce daţi tot în noi, în energeticieni?”, „Dac-am cumpăra cărbune, de import, cu 50 de lei gigacaloria, mai ales iarna am putea vinde în profit. Din Valea Jiului, cărbunele e scos la 130 de lei pe gigacalorie. De-acolo pleacă dezastrul economic”, „De ce noi avem salarii de 1.200 – 1.800 de lei, iar toţi directorii din structura CEH au salarii de 15.000 – 30.000 de lei?”, „De ce suntem 400 – 500 de muncitori şi-n birouri sunt 600 – 700 de oameni cu salarii de două, trei, patru ori mai mari ca ale noastre?”. Sunt doar câteva dintre constatările şi întrebările energeticienilor rămase fără răspuns. Tot acum, destul de târziu, oamenii revoltaţi de la Mintia încep să vorbească de faţă cu reporterii despre colegi de-ai lor disponibilizaţi cu salarii compensatorii, cu ani în urmă, dar reangajaţi tot la Mintia.

Când milioanele nu apar peste noapte

În martie 2016, CEH se află în aceeaşi situaţie ca-n urmă cu un an: nu are niciun leu disponibil pentru a-şi putea cumpăra certificatele de carbon şi riscă o nouă amendă de peste 100 de milioane de euro.

Mai rău, există riscul ca în oricare dintre săptămânile următoare cele două termocentrale să-şi înceteze producţia de energie din cauză că nu au aviz de mediu valabil. Garda de Mediu a dispus oprirea activităţii lor încă din iunie, anul trecut, CEH a contestat decizia în instanţă, şi a tras de timp cât a putut sperând într-o minune. Minunea nu s-a produs însă. De unde să scoţi 60 de milioane de euro, peste noapte, pentru instalaţia de desulfurare de la Mintia şi vreo 5 milioane pentru finalizarea celei de la Paroşeni? Juriştii CEH vor trebui să mai „inventeze” ceva pentru a mai câştiga încă un răgaz de o lună. Procesul a ajuns, de la Judecătoria Petroşani la Judecătoria Deva, printr-o chichiţă avocăţească. Următorul termen este fixat pentru 5 aprilie.

„Soluţia politică” – ultima speranţă

Paradoxal, sindicaliştii din cadrul CEH aşteaptă acum soluţii din partea politicienilor. Aceiaşi politicieni pe care-i acuză că au băgat Complexul în groapă, numind directori care să protejeze „căpuşele” CEH şi care să angajeze, ori să reangajeze persoane pe bază de „merite politice”: „Doar o soluţie politică ne mai poate salva. Din punct de vedere economic suntem, practic, în faliment. Avem noroc că furnizorii noştri tradiţionali, dacă cer falimentul CEH, intră şi ei în faliment. Pentru martie, din ce ştiu eu, sunt prevăzute pierderi de 19,5 milioane de lei. Pierderile se reduc cu 4,5 milioane de lei, prin renunţarea la drepturile prevăzute de Contractul Colectiv de Muncă (unul extrem de generos pentru o firmă care pierdea şi câte un milion de lei pe zi – n.red.). Tot mai sunt 15 milioane de lei pierderi, care trebuie rezolvate cumva. Nu avem mix energetic, suntem singurii din Europa în situaţia asta. Şi asta pentru că statul nu doreşte să-şi asigure independenţa energetică. Dacă or să cadă CEH şi CEO, singurii producători mari de pe jumătatea de Vest a ţării, lipsa noastră va fi acoperită cu energie cumpărată din Ungaria. De fapt, fenomenul se manifestă deja. România exportă energie noaptea, la preţuri mai mici, dar cumpără energie ziua, când consumurile sunt mai mari, şi la fel sunt şi preţurile. Am avut un CONEL care avea şi mix energetic şi transport şi distribuţie. L-au spart, iar 300 de lei pe megawatt sunt plătiţi băieţilor deştepţi din transport şi distribuţie. La cum stau lucrurile acum, singura mea concluzie este că statul român nu doreşte să-şi asigure independenţa şi siguranţa energetică”, reclamă vicepreşedintele Sindicatului „Muntele”, Cristian Iştoc.