Ascensiune spre cetatea interzisă
Una dintre cele mai spectaculoase cetăţi dacice rămâne sub pământ, pe un colţ de munte. În cetatea Băniţa poţi ajunge doar dacă ai abilităţi de alpinist. Cetatea, care nu a fost cucerită, cu adevărat, vreodată, de către romani, rămâne imposibil de gestionat şi pus în valoare de către români.
În antichitate, cetatea de la Băniţa era un punct – cheie al sistemului de fortificaţii dacice ce apăra capitala Sarmizegetusa Regia. Scopul cetăţii de aici era să împiedice invaziile romane dinspre Sud, fiind situată foarte aproape de ruta care traversa Carpaţii prin Pasul Vâlcan, apoi prin Merişor. Fortificaţia făcea aproape imposibilă urcarea în Munţii Şureanu pe două dintre traseele pe care romanii ar fi putut ajunge în spatele liniei de apărare dacice. Despre acest important punct al complexului dacic din Munţii Orăştiei se ştiu însă prea puţine, comparativ cu celelalte cetăţi. A fost cercetat o singură dată, o scurtă perioadă, în anii '60. Asta şi pentru că accesul în cetate este extrem de dificil: o pantă de doar 250 – 300 de metri se urcă în mai bine de o jumătate de ceas de efort considerabil, pentru că este foarte abrubtă şi nici nu există vreo cărare.
Un traseu ciudat
"Dealul Cetăţii", cum este numit în zonă, este practic, un "colţ" calcaros ivit la intrarea îngustă în Depresiunea Petroşaniului dinspre Haţeg. "Colţul" apare între Masivul Şureanu (sau Munţii Orăştiei) şi o ramificaţie a Masivului Retezat. Pe o parte trece şoseaua şi pârâul Băniţa. Pe cealaltă parte trece calea ferată. Dacă vrei să urci dealul singur, de capul tău, îi dai un ocol şi-l vezi cum îşi schimbă dramatic profilul la fiecare 10 paşi. Pereţii stâncoşi şi verticali de la Vest, Sud şi Est îţi taie pofta de plimbare. Cel mai bine întrebi la barăcile care străjuiesc intrarea în Peştera Bolii, cum poţi ajunge în zona versantului Nordic, singurul accesibil omului. Afli că singura modalitate este să mergi un pic pe linia ferată, de preferat dinspre zona peşterii spre deal, pentru că din partea cealaltă ai fi nevoit să treci printr-un tunel, iar linia ferată este destul de circulată şi n-ai vrea să te surprindă vreun tren tocmai când eşti în tunel. De cum dai de un podeţ de fier, trebuie să te-ntorci spre deal şi să-ncepi să urci. Nu e nicio cărare "clasică" să te ajute, aşa că, mergi cum poţi, pe unde poţi, ajutându-te de copăceii de pe versantul abrupt şi lăsându-ţi orgoliul la o parte atunci când trebuie să urci chiar şi în patru labe. Doar dacă stai foarte bine cu condiţia fizică poţi urca toată panta fără pauză. Altfel, la fiecare cinci minute, te opreşti, îţi tragi sufletul şi urci mai departe.
Priveliştea compensatorie
După un urcuş istovitor, ţi se pare ciudat ca sus, aproape de vârf să găseşti o porţiune dreaptă. De fapt, ai de-a face cu una dintre terasele vechii cetăţi. Mai urci un pic şi găseşti o terasă ceva mai mare, iar în stânga acesteia dai peste vreo 15 blocuri de piatră fasonată ce stau rânduite oarecum, pe jumătate acoperite de frunze. Este tot ce se mai vede acum din vechea intrare monumentală în cetatea dacică. Blocurile de calcar joacă rol de balustrade pentru bucăţile de calcar aşezate ca trepte. Tot pe terasa principală mai găseşti o gaură săpată în stâncă, străjuită de alte câteva bucăţi de calcar. Cam atât poţi vedea din ceea ce ar trebui să fi fost odată o adevărată cetate. Te îndrepţi apoi spre marginea dealului. După ce urci un mal de pământ de vreo doi metri, ieşi în muchia sud-vestică a dealului. "Trecătoarea" dintre Depresiunea Petroşaniului şi comuna Băniţa ţi se aşterne la picioare cu zgomotul de rigoare provocat de maşinile de pe şosea (DN 66). Pe locul în care a existat un turn de veghe (cel puţin în Evul Mediu, când cetatea era încă folosită) o cruce mare de lemn stă culcată la pământ. Minerii din Petrila ar fi vrut s-o pună aici, însă Direcţia pentru Cultură Hunedoara şi Administraţia Parcului Natural Grădiştea Muncelului – Cioclovina nu au fost de acord. Pentru "cetate" nu prea ai de ce urca. Păduricea care acoperă acum mai toată zona nu te lasă să vezi nimic. În plus, nici arheologii nu au apucat să scoată mare lucru la iveală. Nu-ţi rămâne decât priveliştea minunată, mai ales dacă nimereşti într-o zi cu cer senin. La un moment dat vei fi nevoit să cobori. Strânge bine şireturile bocancilor! Urmează una dintre cele mai grele coborâri de care ai avut parte vreodată.
Fortăreaţă distrusă de … calea ferată
Dacii au ridicat cetatea de la Băniţa pe "colţul" calcaros, se pare, în timpul lui Burebista. Au ales acest loc pentru că, practic, era imposibil de cucerit. Dealul, înalt de 150 de metri, este total inabordabil pe versanţii de Vest, Sud şi Est, iar versantul Nordic este greu accesibil. Istoricii sunt aproape convinşi că romanii nu au cucerit la propriu această cetate, pentru că le-ar fi fost imposibil să ajungă la ea prin manevre de luptă, ci au procedat la fel ca în cazul cetăţii de la Blidaru: s-au postat la bazele ei şi au izolat-o total vreme de îndelungată, până când liderii daci prezenţi în cetate ori s-au sinucis, ori s-au predat. La bazele sale exista o aşezare civilă, lucru demonstrat şi de existenţa unei terase rămasă relativ intactă după construirea liniei ferate Simeria – Petroşani, în secolul al XlX-lea. De fapt acesta a fost momentul în care cetatea dacică a suferit cel mai mult, ca structură. Zidurile din blocuri de piatră fasonată au fost dărâmate iar blocurile de piatră lăsate să se rostogolească până jos, în vale, unde au fost folosite la amenajarea terasamentului căii ferate. Câteva zeci de blocuri de piatră antică se mai văd şi acum dispuse pe două rânduri la fundaţia unuia dintre podeţele din imediata apropiere a dealului.
