Am ajuns de ne-a bătut şi Albania…

Aşa cum anticipam înainte de începerea Europeanului din Franţa, calculul simplist „un punct din primele două meciuri plus victorie cu Albania şi cu patru puncte ne calificăm din grupă” nu a ţinut. Nu a ţinut din motive evidente, începând de la selecţia jucătorilor prezenţi în lotul României la acest turneu final, continuând cu valoarea lor intrinsecă şi cu alcătuirea formaţiei de start – din ce în ce mai catastrofală de la meci la meci – la fiecare dintre cele trei partide şi terminând cu alegerea modului unic de abordare tactică a întâlnirilor cu adversari de calibru diferit cum sunt Franţa, Elveţia şi Albania.

Cu un selecţioner care a revenit pe banca Naţionalei după ce de la părăsirea ei s-a ocupat mai mult de politică şi deloc de fotbal, care a avut rezultate (cu ce echipă şi ce jucători, asta e altă discuţie) în mileniul trecut şi a rămas cu impresia că de atunci jocul a stagnat pe aceleaşi coordonate în toată lumea, echipa României s-a prezentat mai mult decât penibil la acest turneu final. Înfrângerea cu Albania a fost doar bomboana de pe coliva fotbalului românesc, unul fosilizat sub mandatul unor antrenori hiper-defensivi ca Piţurcă şi Iordănescu şi deloc racordat la realităţile moderne ale acestui sport.

E vremea schimbărilor de fond, nu doar de formă

Ce am văzut la meciul cu Albania a fost greu de înţeles pentru oricine are cât de cât habar de fotbal. Asta începând de la alegerea portarului, Tătăruşanu fiind evident încă de la primul meci că e ieşit din formă. Iar dacă la jocul cu Franţa golul încasat din prostia lui a fost trecut (complet fals) de susţinătorii săi în cârca arbitrului, de data aceasta numărul coregrafic executat la golul albanez de prim-balerinii Tătăruşanu şi Chiricheş (uns nejustificat căpitan de echipă chiar înaintea turneului final) nu mai poate fi pus pe seama nimănui altcuiva. Iordănescu ne-a mai „delectat” cu prezenţa în primul 11 al unui – mi-e greu să îl numesc fotbalist – Prepeliţă, pe post de al doilea închizător la un meci în care aveam neapărată nevoie de victorie în faţa celui mai slab adversar din grupă. A mai fost şi nesiguranţa permanentă în privinţa vârfului de atac (de ce, totuşi, doar unul singur când trebuia să marcăm goluri ca să câştigăm!?), titularii schimbându-se de la o partidă la alta, de la Andone la Keşeru şi ultima dată la Alibec.

Totul a culminat cu readucerea în formula de start a tripletei chipurile ofensive Popa – Stanciu – Stancu. Primul a fost la fel de inexistent ca şi în meciul cu Franţa, al doilea – de la care se aştepta să fie „mintea limpede” din jocul nostru – a făcut invidios orice transformer de rugby cu execuţiile sale lamentabile, iar al treilea a avut una din cele mai execrabile prestaţii ale sale la echipa naţională, nereuşind absolut nimic – în nota majorităţii echipei, de altfel.

E evident că Iordănescu va pleca de la cârma Naţionalei după acest European trist pentru noi, dar care ne-a arătat cam unde ne e locul actual în fotbal. În locul lui va veni foarte probabil un selecţioner străin, cel mai vehiculat nume fiind cel al germanului Bruno Labbadia. Trebuie însă, aşa cum spuneam, să se producă modificări de fond în fotbalul nostru, nu doar de formă, pentru că altfel vom rămâne exact acolo unde suntem acum: sub nivelul Albaniei.