Mina Petrila a murit zâmbind amarnic
Ultima tonă de huilă a ieşit vineri dimineaţa pe Puţul Central al Minei Petrila. După ce, vreme de 156 de ani, a ajutat, mai întâi, revoluţia industrială, apoi consolidarea economică a unei ţări, mina şi-a încetat activitatea extractivă. Peste 200 de persoane au asistat la momentul de vineri, schimbând amintiri şi… zâmbete amare.
30 octombrie, dimineaţa. E foarte frig la Petrila. Atât de frig încât nu mai rezistă nici crizantemele plantate în trei vagoneţi ruginiţi, legaţi de o locomotivă de mină, postaţi în faţa sediului administraţiei minei.
Mesaje anulate de vremuri
Ceva mai în dreapta, în clădirea pe care scrie „Şcoala de calificare”, un panou albastru poartă încă un mesaj devenit inutil pentru mina amintită: „Cine vrea să realizeze ceva, caută mijloace. Cine nu, caută scuze!”. În cea de-a doua categorie s-au situat guvernele ultimilor 20 de ani. Altfel nu se explică de ce o mină despre care angajaţii spun că ar mai fi avut rezerve de huilă pentru încă 20 de ani se închide.
Alte mesaje apar pe unele clădiri, probabil rămase în urma unui festival inedit de teatru ce a avut loc aici. „Două treimi din lumină este mină” aproape că trece neobservat. Cum neobservaţi trec prin curtea exploatării şi doi salvatori minieri care au intervenit în noiembrie 2008. Vasile Bodea a scăpat ca prin minune de cea de-a doua explozie de atunci, celălalt, Marius Ionică, a avut curajul să intre apoi în mină ca să-şi scoată ortacii aşa cum i-a găsit, morţi, ori grav răniţi. Amândoi sunt pensionaţi acum. Intră într-un birou nerăbdători să-şi vadă colegii. Se lungesc la vorbă şi ratează „slujba de înmormântare”, de la Puţul Central.
„Nu s-a vrut”
La Puţul Central, cel despre care se spune că a funcţionat fără absolut nicio piesă importantă schimbată din 1946, de când a fost inaugurat, şi până acum, sunt mai multe paltoane decât salopete. Undeva, lângă un perete al halei, cinci mineri privesc îngânduraţi spre colivia care va scoate din subteran ultima echipă şi ultima tonă de huilă. „Dacă era voinţă, era şi putinţă. Puteam să deschidem încă două galerii spre Lonea, mai în sus, şi să mai dăm cărbune, vreo nouă luni. N-a fost voinţă. Şi-n ultimele şase luni se putea lua decizia asta. N-a fost voinţă. Ne-au zis că nu sunt bani ca să mai deschidem lucrări noi. Dar, se ştie, banii nu merg unde trebuie în ţara asta!”, spune supărat unul dintre mineri. „Degeaba vin şi ne zic ei că nu suntem rentabili. Suntem 300 angajaţi aici. Rentabilitate înseamnă o tonă de om în fiecare zi. Am fi dat fără probleme 300 de tone pe zi dacă ne lăsau să facem galeriile spre Lonea”, spune un altul. Situaţia seamănă cu cea a unui pacient mort, despre ai cărui doctori rudele cred că nu au luat cele mai bune decizii. "În 2008, atunci o început răul. Atunci ne-am dus. După exploziile alea cu 13 morţi, a venit ITM-ul şi ne-a interzis să mai intrăm în zona aia de mină. Acolo mai era cărbune pentru încă 15 – 20 de ani. Dacă tot e vorba că nu mai e voie de la UE să scoatem cărbune, de ce Germania îşi redeschide minele, Cehia la fel, iar noi le închidem?!", completează un al treilea ortac. Nu-şi dau numele. Le e frică să nu fi spus ceva care să nu fie pe placul şefilor, apoi să suporte consecinţele. În plus, toţi trec printr-o perioadă delicată: unii sunt transferaţi la 40 de kilometri distanţă, la Uricani, alţii pleacă în şomaj, alţii rămân să facă lucrările de închidere, practic, să bată cuiele-n sicriul minei.
„Ţara noastră aur poartă…”
Toate discuţiile din hală se opresc în momentul în care uşa coliviei se deschide. Nouă mineri, unii cu feţele înnegrite de praful de huilă, ies din ea. Un singur membru al asistenţei se trezeşte aplaudând. Se opreşte abia după ce constată că toată lumea-l apostrofează cu privirea: „Ăsta nu-i spectacol de teatru şi nici vreun moment de sărbătoare”, par să spună mai ales ochii minerilor întorşi spre individ. Momentul penibil trece repede. Altă grupă, de opt mineri iese din puţ, apoi e scos din colivie şi ultimul vagonet de huilă. Unul dintre ortaci ia o bucată mare de huilă, o ridică deasupra capului şi strigă: „Ţara noastră aur poartă/ Nouă nimeni nu ne-o arată” – o variantă minerească a zicalei ce se termină, de fapt, cu versul „Noi cerşim din poartă-n poartă”. Cu tot cu cei 15 mineri ieşiţi din subteran, în hala puţului central tot sunt mai multe paltoane decât salopete. E vorba de oficiali, şefi ai minei, câţiva pensionari care au muncit aici şi surprinzător de mulţi reporteri.
Speranţe năruite
Fanfara Casei Pensionarilor din Petrila cântă imnul minerilor. Apoi reporterii „trag” mai ales de ortacii cu feţele înnegrite pentru că aşa dă mai bine la cameră. Unul dintre aceşti mineri, după ce scapă de microfoanele incomode, se trage de-o parte, îşi aprinde o ţigară şi ascultă impasibil discursurile rostite de şefii minei. Vorbele lor nu par să-l consoleze cu nimic: „Am 35 de ani şi lucrez aici de 15. Când m-am angajat, nu m-am gândit nicio clipă că mina asta s-ar putea închide fără ca eu să fi ieşit deja la pensie. Aici a lucrat şi tata, aici a lucrat şi fratele meu mai mare şi aici speram să ajungă, în cel mai rău caz, şi unul dintre cei doi băieţi ai mei. Sunt trei copii, de toţi, mai am şi o fată. Eu cred că nu s-a vrut ca Petrila să meargă mai departe. Toată treaba e politică. Ce să fac?! O să merg la Lonea, să muncesc acolo, cât s-o mai putea. Am trei copii de trimis la şcoală”, spune Florin Davidoaie, aproape calm şi aproape resemnat.
Doar muşeţelul rămâne
După discursuri, fanfara mai cântă o dată acelaşi imn al minerilor. Acum pare şi mai trist. Din vagonetul cu cărbune, unii îşi mai iau câte o bucată, ca suvenir. Alţii îşi fac fotografii. După 10 minute mulţimea se dispersează. După încă vreo 5 minute apar la Puţul Central şi cei doi protagonişti ai evenimentelor din noiembrie 2008, salvatorii minieri Vasile Bodea şi Marius Ionică. Schimbă zâmbete şi glume cu foştii colegi încă rămaşi aici, se bucură că sunt în viaţă, dar oftează pe rând când vine vorba de mina în sine: „Ei, asta e! Peste vreo trei ani o să fie numai muşeţel pe-aici”, spune unul dintre ortaci, gândindu-se că mina e aproape de cartierul Bosnea, zonă în care mai toată lumea trăieşte doar din furturile de fier vechi. Ceilalţi zâmbesc amar şi fiecare pleacă la ale lui. Vagonetul rămâne nemişcat. Poate va deveni un exponat important al muzeului în care măcar o parte din Mina Petrila ar merita să fie transformată. Altă idee discutată de câţiva ani, dar cu şanse mici de reuşită.
