Sare-n ochi.
Consiliul Judeţean a alocat 4.196.000 de lei pentru iertarea păcatelor. Şi suma s-ar putea să nu ajungă decât pentru micile găinării, deoarece păcatele cele mari au început să intre mai degrabă în competenţa DNA, decât în cea a bărboşilor în sutană şi patrafire lucioase. Cu toate astea, banii contribuabililor hunedoreni, în loc să fie cheltuiţi pentru investiţii în infrastructură, sau pentru alte proiecte care să le facă viaţa mai bună, merg spre o destinaţie incertă atât în cer, cât şi pe pământ. Poate că ar fi fost mai pe placul lui Dumnezeu ca fondurile adunate din contribuţiile celor care muncesc să ajungă la persoanele vârstnice cu probleme de sănătate sau la copiii instituţionalizaţi, în condiţiile în care bugetele pentru aceste categorii defavorizate de cetăţeni ai judeţului nu sunt acoperitoare până la sfârşitul anului. N-ar fi fost o aşa mare risipă nici dacă bisericile ar fi canalizat banii primiţi de la Consiliul Judeţean înspre proiecte sociale, menite să facă mai bună viaţa enoriaşilor necăjiţi. Greu de crezut însă că aceşti bani vor merge înspre ajutorarea oamenilor aflaţi în nevoie şi nu înspre construirea sau renovarea de biserici, case parohiale sau diverse alte capricii ale popilor.
Contribuabilul nu are nimic de câştigat din generozitatea cu care împarte Consiliul Judeţean banii către biserici. Din fondurile adunate de pe urma muncii oamenilor care plătesc taxe şi impozite sunt finanţate cele două campanii electorale din acest an. Mai precis sunt plătiţi unii dintre cei mai eficienţi agenţi electorali ai celor aflaţi la putere, popii. Nu este nimic evlavios în “mărinimia” cu care împart banii şefii judeţului, pentru că politicianul român nu are nimic sfânt, cum şi reprezentanţii locali ai Bisericii Ortodoxe încep să aibă din ce în ce mai puţină legătură cu smerenia şi altruismul, două concepte strâns legate de ideea de creştinism.
Unde se duc aşadar cele peste patru milioane de lei destinate bisericilor? Jumătate, direct în vistieria Episcopiei pentru a hrăni setea de preamărire, opulenţa şi “confortul episcopal”. Iar cealaltă jumătate este împărţită cu grijă, între toate parohiile din judeţ, în aşa fel încât nimeni să nu rămână fără o cât de mică pomană politică. Nu de alta, dar se apropie două campanii electorale în care preoţii trebuie să îndrume enoriaşii pe calea cea dreaptă trasată la indicaţiile şefilor judeţului. În acest timp biserici vechi, adevărate redute ale istoriei în calea uitării, stau să se dărâme la umbra unor construcţii opulente, noi, neterminate, care înghit în fiecare an sute de milioane, chiar miliarde de lei vechi din banii contribuabililor şi aproape încă pe atâta din donaţii de la enoriaşi. Bisericile şi casele parohiale au ajuns nişte saci fără fund în care banii dispar cu vagi urme regăsite pe pereţi noilor biserici, sub formă de vopsea sau alte materiale de construcţii. Nimeni nu verifică Biserica Ortodoxă cum cheltuieşte banii contribuabililor români, împărţiţi cu suspectă generozitate de aleşii judeţeni. Curtea de Conturi nu se amestecă în cele sfinte, iar Episcopia, atâta timp cât îşi primeşte “creştineasca” jumătate, închide ochii la orice neregulă semnalată de enoriaşi. În acest timp, bătrânii şi copiii orfani nu au decât speranţa de a supravieţui în mizerie, de pe o zi pe alta, într-un post organizat “impecabil” de cei care împart banii în Consiliul Judeţean, aflaţi într-o suspectă cârdăşie cu popii de la vlădică în jos.
