Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / VORŢA – VISCA sau cum miroase natura dimineaţa devreme, dacă scoţi nasul din pernă (GALERIE FOTO)
decupare

VORŢA – VISCA sau cum miroase natura dimineaţa devreme, dacă scoţi nasul din pernă (GALERIE FOTO)

Temperaturile extreme mă obligă să mă trezesc devreme şi să plec de acasă înainte de ora 7. Traversez un oraş pustiu în care – sâmbăta dimineaţa – doar semafoarele au activitate. Sunt din alea sincronizate: dacă prinzi unul verde, după aia le prinzi pe toate pe roşu. Toată viaţa. Nu mi-am luat bluză de corp şi simt răcoarea direct pe piele, prin tricoul subţire. O senzaţie uitată, în oraşul apăsat de caniculă.

Pe urcarea de la pod îi dau pulsului un şut ca să mă ţină minte toată ziua. Urc cu peste 20 km/oră şi sus gâfâi un pic da’ îmi trece repede. Rulez concentrat, să mă pot feri de toate TIR-urile care au coborât de pe autostradă şi merg cu aceeaşi viteză şi pe aici. După ce îmi clănţănesc toţi dinţii (din gură, de la pinioane), trecând peste baraj, în stânga mea viitoarea autostradă se aşterne lată şi colorată ca un fel de „Yellow River” chinezesc. Când va fi gata, voi putea să merg cu bicicleta liniştit până la Ilia, pe DN şi abia apoi să apuc pe vale, spre Vorţa. Doar prin sate (Brănişca, Bretea Mureşană) şoseaua e rezonabilă, în rest traseul e un chin aici, la început. O tablă mare şi ascunsă parţial între tufe mă anunţă însă că mă aflu pe un „drum bun”. Păi, atunci înseamnă că francezii au între localităţi perne de aer… La vreo 25 de kilometri de la plecarea din Deva fac în sfârşit dreapta şi, uşurat, intru pe vale.

După Sârbi şi Valea Lungă, drumul e umbrit aproape continuu de liziera pădurii care – pe partea dreaptă cum merg eu acum – stă să cadă peste mine. Sunt 18 grade şi nu-mi vine să cred că mai există asemenea temperatură! De aici încep aromele să mă învăluie şi chiar nu-mi mai pare rău după patul moale de acasă, pe care l-am părăsit în favoarea pedalelor. Eu cred că ar trebui ca cineva să încerce să producă un parfum care să semene cu mirosul de sevă dulceag-amăruie al pădurii umede, când se crapă de ziuă. Pedalez încet şi trag pe nas cu poftă, nu mi-e frică să spun. Cred că efectul este unul de doping pentru că nici nu simt cum urc, încet şi sigur, spre Vorţa, primul sat mai mare de pe traseu.

Când liziera de copaci lasă locul fâneţelor, aromele se schimbă brusc. Acum e combinaţia aia de iarbă umedă şi încinsă, cosită de vreo două zile şi lăsată pradă soarelui ce trebuie să apară. Lângă o poartă stă cuminte o bicicletă veche. Poză. Obligatoriu.

Am aşa o dispoziţie – aş îndrăzni să zic – romantică încât iau vreo două gropi în roţi şi asta mă trezeşte la realitate. Un căţel mic, cât un pechinez, latră nervos în faţa unei porţi închise, probabil a fost lăsat pe-afară şi asta l-a enervat cumplit. Când mă vede pe mine uită însă de tot şi fuge alături de roata mea din faţă. Nu e periculos, e mic (şi rău, cum bine zice un nene care încarcă fân într-o căruţă), poate doar dacă intră la spiţe ar putea cauza necazuri. Are o condiţie fizică de invidiat, aleargă mult cu mine şi eu chiar accelerez, ca să văd cât duce. Aromele se schimbă iar, pe aici au trecut vacile spre păşune mai devreme şi totuşi, chiar şi ce e acum pe drum nu deranjează nasul, mirosul e la locul lui, aici la ţară. N-am cum să ocolesc complet „produsele” aşa că acasă voi avea ce curăţa la bicicletă.

Pe coasta din stânga, undeva, sus de tot, pasc două vaci. Înclinarea e mare, mă tot întreb astea pe la ce oră s-au trezit de au ajuns aşa de sus? Stau cumva în lateral şi pare că au două picioare mai lungi, o fi vreo adaptare a lor la mediu, să nu cadă la vale. Glumesc, of course. Miroase dulce şi greu pe dreapta iar când întorc capul văd un gard întreg îmbrăcat în nişte flori albe şi mari ce par făcute din hârtie. Opresc la fotografiat şi nenea vine la gard, curios şi cu chef de vorbă. De la florile lui ajungem imediat la naşii copilului şi eu nici nu apuc să spun mare lucru, doar el e într-un monolog pe care-l rup brusc şi plec. Mă gândesc că, după ce vor citi articolul de azi, poate vor fi câţiva care vor lua maşina şi vor veni pe-aici, la mirosit. Nu vreau să le stric plăcerea, le spun doar că dacă nu sunt în şaua bicicletei şi nu transpiră în timpul ăsta, nu vor simţi nimic. E un fel de vrajă asta, nu pot dezvălui mai mult. Uite, nici măcar motociclistul ăsta care trece pe lângă mine şi e tot pe două roţi, are o cască enormă şi nu-şi poate bucura simţurile.

Intru în Visca şi din turnul bisericuţei se aude chiar acum un „Daaanng!”, unic şi lung iar în nările mele se insinuează o aromă de ceară de lumânare. E mai mult o reacţie a minţii mele, n-are cum să fie real. Cred că a greşit ceva clopotarul sau aşa întâmpină ei rarii ciclişti care se încumetă pe aici? Opresc la izvorul de pe dreapta drumului pentru că bidonul meu e gol şi Toni se alege cu o poză. Ezit un pic la o mică intersecţie, un drumeag duce spre Valea Poienii, pare asfaltat dar n-am timp azi de explorări. De la ieşirea din sat şoseaua lasă cu părere de rău valea şi e nevoită să atace pieziş un versant care se ridică în faţa mea. Eu, după ea, ce-aş putea să fac? Pun pe un pinion mare, să pot „gusta” din plin pădurea în care intru. Soarele se răsfiră printre copacii drepţi şi înalţi şi – din când în când – trec prin câte o dungă de lumină care îmi aduce aminte că atunci când voi ieşi la soare, va fi jale… Cu atât mai mult stau şi admir o poiană ca un amfiteatru, apărută pe neaşteptate, aproape în vârf. Regret mult că n-am acum la mine o carte, să las drumul, să mă aşez pe un buştean la marginea pădurii acolo, la umbra aia şi să stau o oră, să citesc. Promit că data viitoare iau rucsăcelul şi pun o carte în el. Oricum prietenii mei se tot iau de bagajul meu (ce-ţi trebuie ţie prosopel în ture, man?), dacă o să vadă şi o carte acolo…

Când pornesc pe coborâre văd că există şi table cu 12%, spre deosebire de căţărarea de la După Piatră. Atâta doar că aici chiar nu e cazul de aşa ceva, iar au încurcat drumarii borcanele. Sperii un stol de păsări care se ridică toate de la pământ şi doar una zboară o vreme chiar în faţa mea, parcă vrea să îmi arate drumul. Sunt cu ochii pe ea, senzaţia e colosală, cum zburăm aşa, amândoi! Doar să nu uit să închid gura, am mai păţit eu din astea pe coborâri când am suplimentat, fără să vreau, micul dejun cu o muscă vie.

Am eu un dar de care sunt mândru dar care mă şi deranjează câteodată: reuşesc să observ multe lucruri mărunte şi aparent nesemnificative în jurul meu. Uite, de data asta, tabla care mă anunţă că pe drumul la dreapta e interzis accesul pentru că e proprietate privată. Cel care a scris pare să fi fost luat prin surprindere de marginile tablei, aşa că textul e un fel de curgere continuă de litere şi cuvintele sunt greu lizibile. Ce pretenţie să mai ai la dublu „c” pentru „acces” sau la diftongul „oa” de la „persoane”? În loc să mă facă să râd, tabla asta îmi strică tot „zen”-ul… Rulând prin satele franceze sau austriece îi bănuiam pe localnici că sunt toţi designeri peisagişti, la cum le arătau curţile. La noi nu-s capabili să scrie o tablă… Trist…

Ultima aromă e cea de lemn proaspăt tăiat. La marginea drumului, fără să se gândească o clipă la carosabil şi la cei care îl folosesc, o echipă de tăietori de lemne îşi încoardă drujbele. Se uită lung după mine, cum cobor în viteză, îi ocolesc larg şi nişte rumeguş rămâne agăţat de tricou. Nu ştiu dacă se vede în poza pe care mi-o fac singur la o oglindă rutieră, alături de semnul ce indică drumul spre Caraci. Traducerea din pakistaneză a oraşului omonim, Karachi. Aveam să aflu că e de fapt Căraci. Haios, aş fi curios să aflu originea toponimului.

Ies în drumul mare chiar lângă cunoscuta biserică din Ţebea. Şosea lată, asfalt bun, drum nou care are şi un metru pentru biciclişti pe margine! Cu atât mai mult este inexplicabilă bucata de peste un kilometru din Mesteacăn, chiar la intrarea în Brad, care a rămas atât de groaznică încât – din scuturăturile provocate de gropi – îmi sare capacul bidonului! N-am păţit în viaţa mea aşa ceva şi pot spune că am pedalat destul de mult până acum. Şoferul, care e nevoit să frâneze brusc în urma mea, îmi face semn că totul e ok, să nu-mi fac griji, a văzut ce s-a petrecut.

Nu e nici ora 10 şi căldura este deja insuportabilă. Reuşesc cumva să ajung la Deva, în ciuda ei şi a penei pe care o fac pe la Fornădia. Norocul meu că o fac pe o porţiune cu umbră. Mai sare şi lanţul undeva pe la sensul ăla giratoriu stupid din vârful dealului, după pod dar, cu toate astea, a fost o tură pe care vreau să o repet cândva. Neapărat explorând toate văile laterale. Şi având nasul la mine.

Despre Alin Bonta

Citește și

shutterstock_20549598-1024x583

OMLETĂ ÎN CUPE DE ȘUNCĂ

Ingrediente: 4 ouă, 6 felii de șuncă, condimente la alegere: sare, piper, usturoi pudră, oregano …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *