Home / Comunitate / Un interviu pierdut şi regăsit: Silviu Samoilescu, inginerul care a făcut istorie la Hunedoara. Cu un an înainte să părăsească această lume, primul director post-decembrist al combinatului de la Hunedoara ne-a povestit cum s-a prăbuşit siderurgia
Combinat Hunedoara  002

Un interviu pierdut şi regăsit: Silviu Samoilescu, inginerul care a făcut istorie la Hunedoara. Cu un an înainte să părăsească această lume, primul director post-decembrist al combinatului de la Hunedoara ne-a povestit cum s-a prăbuşit siderurgia

„Am greşit când am spus că voi ieşi de mână cu primul şomer plecat din combinat”, „Nu vreau să văd ce mai e pe-acolo, pentru că mă doare sufletul”, sau „Hunedoara mai are, totuşi, şanse în lumea metalurgiei”, sunt doar câteva dintre mărturisirile făcute de Silviu Samoilescu, unul dintre cei mai apreciaţi ingineri pe care i-a avut combinatul de la Hunedoara vreodată, în primăvara lui 2012, cu un an înainte să moară.

Ca „meseriaş”, n-am auzit pe nimeni să-l conteste vreodată. Ca manager, corul celor care-l huleau s-a înmulţit, mai ales după ce a fost schimbat din funcţie din cauză că îndrăznise să-l contrazică pe Iliescu. Din fotoliul unui azil de bătrâni, din care nu se mai putea ridica de unul singur, chinuit de boală, Silviu Samoilescu dădea impresia că renaşte atunci când era provocat să îşi aducă aminte diferite scene din cariera sa. De momentele plăcute a vorbit scurt şi fără să se laude. De cele urâte, a vorbit detaşat, fără patimă, iar de multe dintre ele avea puterea de a râde.

Când aţi ajuns în combinat pentru prima oară ?

Eram liceean când am păşit pentru prima oară-n combinat, prin anii ’50. Eram în practică. Apoi am şi fost angajat o vreme, înainte să plec la facultate. Am terminat metalurgia la Bucureşti şi m-am întors ca inginer în 1961, şef de schimb la Laminorul 800.

Care a fost primul om de la care aţi învăţat meserie?

După mine stâlpul combinatului a fost Trotuş (Costache Trotuş, mai întâi director general al combinatului de la Hunedoara, apoi al celui de la Galaţi – n.red.). De la el am avut de învăţat în ce priveşte arta conducerii, în special. Nu mă gândeam însă c-am s-ajung eu vreodată să conduc întregul combinat pentru că încă de pe atunci ideile mele nu se prea potriveau cu cele ale conducerii vremii.

Cum aşa?

Pentru că ideea mea de bază era să menţinem angajaţii, să sporim numărul de oameni care lucrează în combinat, dacă se poate, iar salariile să fie relativ bune. Pe când eu, vă spun sincer, nu am prea găsit de la bun început abordarea asta în combinat. Iar aici revin la directorul general Trotuş, un om care a făcut mult bine Hunedoarei şi combinatului.

Cum aţi ajuns la serviciul de calibrare (Silviu Samoilescu a fost unul dintre cei mai buni specialişti în calibrarea laminării oţelului pe care i-a avut România, având nouă invenţii brevetate în domeniu – n.red.)?

Era o delegaţie de specialişti ruşi, tehnicieni. A venit unul în vizită la Laminorul 800, am stat de vorbă, i-a plăcut ce i-am spus şi a insistat, s-a dus pe la comitetul de partid, mă rog, a bătut drumurile şi a vrut neapărat să mă ducă la serviciul de calibrare. Exact nu-mi aduc aminte despre ce am discutat, dar în acea zi se lamina oţelul rotund şi discutam despre cele mai bune posibilităţi de obţinere a ţaglelor rotunde.

Ce s-a întâmplat la Revoluţie? Cum aţi ajuns director?

La câteva zile după Revoluţie m-am trezit cu câţiva revoluţionari la mine care-mi cereau să fiu eu director al combinatului. Apoi au fost din ce în ce mai mulţi care au cerut asta. Nu aveau ceva personal cu directorul de atunci, cu Faur, dar erau nemulţumiţi de salarii. (Silviu Samoilescu a fost numit director la presiunea angajaţilor, în special a celor care lucrau în laminoare şi-l cunoşteau de multă vreme, care au demonstrat câteva zile în faţa clădirii administrative a cobinatului – n.red.).

Care era situaţia combinatului în ianuarie 1990?

Aveam aproximativ 20.000 de angajaţi. Era nevoie de reparaţii capitale şi retehnologizări. Am şi făcut asta. Ne-am apucat şi am terminat reparaţia capitală la un furnal. S-a modernizat şi Laminorul 800. S-a început şi Turnarea Continuă…

În acea perioadă a început să apară din ce în ce mai des ideea cu închiderea fluxului de producţie bazat pe minereu…

Da, era o tendinţă mondială să te concentrezi pe oţelăriile electrice (care folosesc doar fier vechi ca materie primă). La noi mai era şi problema aducerii minereului. Cel de la Ghelari era de proastă calitate, iar transportul celui de import costa mai mult de la Constanţa la Hunedoara decât din Brazilia până la Constanţa. Chiar îmi aduc aminte că reuşiserăm să punem la punct un proiect pentru un port dedicat combinatului la Turnu – Severin, ca să-l aducem mai ieftin, pe apă, mai aproape de Hunedoara. Dar nu s-a mai făcut nici proiectul ăla.

Oricum, s-au închis furnale, dar nu s-a renunţat de tot la ele. Ţări precum Olanda, Anglia, Franţa sau Germania mai au furnale în funcţiune şi acum. Drept este că au costuri mai mari şi profituri mai mici, dar dacă reuşeşti să scoţi un profit de 1 sau 2 la sută de pe un furnal se cheamă că ai reuşit o performanţă, iar performanţa asta se reuşea şi la Hunedoara. În ultimul an în care am condus eu, Hunedoara avea profit de 1 milion de lei, cu aproape 18.000 – 20.000 de angajaţi. În 1995 – 1996 cred că era singura unitate siderurgică din ţară care avea profit.

Dacă aţi mai fi rămas 5 ani al combinat ce credeţi că s-ar fi întâmplat?

În primul rând mă zbăteam să fac rost de 30 de milioane de dolari să cumpăr un laminor care să facă şi şină (Silviu Samoilescu a inventat laminarea pe verticală a şinei de cale ferată, procedeu care simplifică procesul şi reduce costurile de producţie – n.red.) şi profile economice. Ne-am fi concentrat pe creşterea productivităţii şi pe asimilarea de produse noi.

Credeţi că mai erau şi acum 20.000 de oameni în combinat?

Eu pentru asta m-aş fi zbătut.

Din acei 20.000, cam câţi credeţi Dumneavoastră că veneau la lucru doar ca să se odihnească, să nu facă nimic?

Nu muceau toţi. Aşa e. Mi-a plăcut mie că era un nou suflu în combinat. Adevărat că unora le plăcea că luau bani să doarmă. Dar la Galaţi era mult mai rău. Acolo, în ziua de salariu, nevestele îi aşteptau pe muncitori la poarta întreprinderii să nu fugă la cârciumă.

Cine şi cu ce-a greşit mai mult, politicienii de la Bucureşti sau managerii de la Hunedoara?

Politicienii, clar! Eu, când eram director general, am făcut o mare greşeală când am spus „Cât voi fi director general, nu va fi dat niciun om afară, iar la primul om trimis în şomaj eu voi ieşi cu el de mână pe poarta combinatului”. Asta m-a costat. Ce concluzie au tras ei: „Băăă, ăsta e împotriva restructurării!”. Nu voiau să înţeleagă că restructurare nu înseamnă să dai afară muncitorii. E o tâmpenie.

Care a fost decizia cheie în destinul Hunedoarei?

August 1996 –  trimiterea mea la pensie. Credeţi că m-a întrebat cineva ceva, cum văd viitorul? Luasem concursul de manageriat, aveam contract pe patru ani. Mă întreba lumea de ce nu i-am dat în judecată. Nu am făcut-o pentru că eram sigur că voi pierde pe motivul că am deja îndeplinită vârsta de pensionare şi „la revedere”.

Se spune că aţi fost schimbat pentru că l-aţi supărat pe Iliescu. Aşa este?

Aici trebuie să vă povestesc o întâmplare. Prin 1995, sau 1996, se ţine la Petroşani o şedinţă cu tema „Salvaţi Valea Jiului”. Era şi Iliescu, preşedintele ţării, acolo. Începuse el să înfiereze capitalismul, să spună „Capitalismul e cel mai mare rău, cel mai mare duşman al nostru”. L-am mai contrazis în mai multe privinţe şi mi-am spus ideile despre cum se pot pune lucrurile la punct în Valea Jiului. Îmi aduc aminte că încă de pe atunci se discuta unificarea minelor cu termocentralele, iar în ecuaţia problemei era şi combinatul de la Hunedoara.

După acea şedinţă, mi s-a spus că Iliescu a întrebat „Măi, cine este ăsta? De la ce partid?”. I s-a răspuns că nu fac parte din niciun partid, iar el n-a vrut să creadă: „Imposibil, să-mi aflaţi de la ce partid este ăsta”. Credea că-s de la vreun partid de opoziţie, habar nu am. Un director din Valea Jiului a venit apoi la mine să mă avertizeze, spunându-mi că e de rău.

Apoi, în 1996 se apropiau alegerile, iar câţiva pesedişti (pe-atunci pedeserişti deoarece partidul se numea PDSR– n.red.) aveau nevoie de un post bun, că erau conştienţi că pierd alegerile. Acei oameni s-au orientat spre combinat, că nu erau probleme cu oamenii, treaba mergea…

Spuneaţi că laminarea şinei de cale ferată la Hunedoara ar fi fost o şansă. De ce nu s-a mai făcut?

Altă povestioară. La noi în ţară nu se fabrica deloc şină grea de cale ferată. Am vrut să o facem noi la Hunedoara. Am luat câţiva ingineri şi am mers la „profesori” să vedem cum se face. Ne-am dus la Thyssen, în Germania. Acolo, după ce ni s-a prezentat procesul, un director de laminor de acolo a venit la mine şi mi-a spus: „Am înţeles că vreţi să faceţi şina de cale ferată. Eu nu pot decât să vă felicit. Dar vă atrag ateţia asupra unui lucru: să ştiţi că noi, cei din Germania, Franţa, Anglia şi Suedia suntem într-un club al celor care livrează şină de cale ferată şi vă spun de pe-acum, ca să nu aveţi bătăi de cap, că mi-ar părea rău să lucraţi degeaba: foarte greu veţi intra în clubul ăsta. Practic e imposibil”, Eu i-am răspuns: „Oare mareşalul Antonescu aşa i-o fi spus lui Hitler când a primit ordin să treacă Prutul, că nu se poate?”.

Şi, totuşi, de ce nu s-a continuat pe ideea asta, a şinei grele?

La Hunedoara s-au făcut probe de laminare, să vedem ce iese. S-au laminat 10 – 15 bare. Culmea, a ieşit şina în dimensiuni şi se putea lamina în condiţiile în care oţelul nu era special pentru şină, dar s-a încadrat în specificaţii. Dar nu a existat interes.

După ce-am fost trimis la plimbare de la Hunedoara, am mers la Călăraşi unde am laminat sute de tone de şină. Ei nu aveau pus la punct laminorul, dar l-am rezolvat noi, acolo. După ce m-am întors, l-am sunat pe directorul Pârvan de acolo, l-am întrebat dacă au mai laminat şină şi mi-a dat nu răspuns şocant: „N-am mai laminat, pentru că nu au mai avut chef oamenii”.

Revenind la contextul economic dintre 1990 şi 1996, cât de mari erau presiunile pe atunci puse pe marii agenţi economici?

Nu pot să uit o şedinţă de la Comitetul European al Oţelului. Era o şedinţă la Geneva.

Ne ducem acolo, noi eram cam pe dinafară. Apare un american şi ne ţine o predică, iar concluzia lui era: „Voi, ăştia din Răsărit, aveţi obligaţia să faceţi ţagle, semifabricate, nu produse finite. Voi veţi fi principalii furnizori pentru ţagle laminate pentru vestici”.

Zic în sinea mea „Ăsta-i tâmpit!”. Ni s-a spus, practic că noi, cei din Europa de Est nu avem voie să facem produse finite.

Dar cine putea să vă interzică?

Între noi fie vorba, nu putea nimeni să ne interzică. Am luat plasă că i-am crezut pe francezi nişte domni. Am crezut că Franţa e o mare speranţă a României şi în siderurgie. Aveau nişte furnale imense… Era mare lucru să intri pe piaţa oţelului de acolo. Noi le vindeam cu preţuri mai mici, făceam dumping în Occident. Iar de aici au venit dup-aia problemele.

Aţi mai mers recent prin zona combinatului?

Nu, nu am văzut ce a rămas din combinat şi nici nu vreau să văd.

M-a durut sufletul pentru închiderea combinatului, din cauza asta m-am îmbolnăvit. Am fost schimbat în plin proces de restructurare a combinatului. Mi-au luat visul. Marii specialişti în restructurare spuneau că trebuie să ai asimilări de produse, cât mai multe. Apoi, productivitate. Despre asta nu am auzit nicio discuţie. Asta e restructurare.

De ce vă este cel mai dor din combinat?

De oameni.

Cu ce erau diferiţi siderurgiştii de la Hunedoara faţă de angajaţii altei mari unităţi din ţară?

Nu cred că în vreo întreprindere din România era o disciplină ca la Hunedoara. Şi nu era o disciplină impusă de frica pedepsei. Era o disciplină venită din conştiinţa oamenilor. Oamenilor le plăcea să vină la uzină, iar asta era un mare succes pentru un orice director.

Dar povestea Laminorului de 1300, cel adus de nemţi, cum a fost?

Pe timpul lui Gheorghiu Dej, am cumpărat de la nemţi şi utilaje pe care nici ei nu apucaseră să le pună în funcţiune. S-a pus problema automatizării fluxului de laminoare la Blooming. Şi, au trimis utilajele, era totul pregătit pentru punerea în funcţiune. Au trimis şi documentaţia, inclusiv cea despre cum văd ei calibrarea pentru cilindrul. Când am văzut, nu mi-a venit să cred că nemţii pot să facă asemenea prostii. I-am spus şefului meu că vor avea probleme. Au venit şi … hai să-i dăm drumul. Calibrarea era atât de prost făcută, încât nu s-a putut lamina. Am făcut eu altă calibrare la mine la birou, să fiu pregătit, pentru orice eventualitate. Nu era o mare filosofie. După o săptămână m-au chemat nemţii să-i ajut. M-am dus şi le-am zis: „Daţi jos cilindrii din caje, îi trimiteţi direct la strungărie. Am nevoie de două zile, că eu am calibrele deja făcute”. Nu le venea să creadă nemţilor. Apoi s-a laminat fără probleme. Au vrut nemţii să mă plătească. Nu aveau cum să facă asta, dar le-am propus să stabilească o sumă, iar în acea valoare să ne dea piese de schimb pe care noi le ştiam vulnerabile la acea automatizare care se făcuse pentru prima dată în lume. Ne-au dat piese în valoare de 350.000 de mărci germane.

Cum vedeţi în acest moment viitorul combinatului?

Are o şansă, deşi vi s-ar părea ciudat să auziţi asta de la mine. Avem, de bine de rău cuptorul electric, care e bun. Trebuie să încercăm să facem oţeluri speciale, asta este şansa Hunedoarei. În plus, am auzit că se pune acum şi un laminor nou (cel pus în funcţiune la câteva luni după interviu – n.red.).

Silviu SamoilescuPersonaje întâlnite de Silviu Samoilescu şi caracterizate în câteva cuvinte

Nicolae Ceauşescu – „Un tip incult cu ambiţii naţionaliste”

Elena Ceauşescu – „Nu chiar atât de proastă cum credea lumea”

Ion Iliescu – „Un fariseu”

Costan Trotuş (fost director al combinatului) –  „Excelent, cel mai mare director cu care am avut de-a face”

Sabin Faur (fost director al combinatului) – „Suficient”

Petre Vaidoş (lider al siderurgiştilor din 1992 şi până în prezent) – „L-aş fi considerat un mare sindicalist, dacă nu ar fi acceptat tacit schimbarea mea”

Gheorghe Pogea (fost director al combinatului în perioada 1996 – 2000) – „Mă gândeam să-i predau lui ştafeta conducerii, deşi unii spuneau c-aş face o greşeală”.

Un interviu pierdut şi o superstiţie întărită

Interviul cu Silviu Samoilescu a fost realizat în februarie 2012. Textul a fost scris la câteva zile după întâlnirea cu fostul director al combinatului, dar publicarea lui a tot fost amânată din cauza altor subiecte considerate, la acea vreme, mai relevante. A tot fost amânat până când, din cauza unui accident tehnic, s-a pierdut. Am reuşit să recuperăm interviul zilele trecute şi am decis ca, de data asta, publicarea lui să nu mai sufere nicio amânare.

O superstiţie importată din azilurile occidentale a făcut ca fotografierea lui să nu fie posibilă în momentul discuţiei. Se spune că, dacă fotografiezi un bătrân internat într-un azil, acesta moare în cel mult trei luni. Greşeala a fost făcută, totuşi, de o cunoştinţă care-l vizitase un an mai târziu, în 2013, de ziua lui. La trei luni după aceea, Silviu Samoilescu a trecut în lumea celor drepţi.

Despre Ciprian IANCU

Citește și

DE PUPAT SORIN TINCU

De pupat 18.08.2017

Sorin Tincu – directorul Muzeului de Arheologie, Istorie şi Etnografie Hunedoara Pentru că se arată …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *