NEWS ALERT:
Home / Editorial / Ultimul editorial pentru Ştefan
barbu

Ultimul editorial pentru Ştefan

Singura îndatorire de a scrie care e nu doar neplăcută, ci şi nespus de grea pentru mine – cu drag şi aplecare la scris de când mă ştiu – este aceea de a face acest lucru la moartea unui coleg. Din păcate, am avut parte de ea de prea multe ori în ultimii ani şi de fiecare dată la dispariţia unor oameni despre care e puţin spus că nu meritau să plece dintre noi atât de repede. Când ne-au părăsit la fel de fulgerător şi de tragic Ştefan Buzan sau Ionel Şuta, oameni cu care am lucrat împreună cu Ştefan Ciocan şi de care îmi voi aminti mereu, am fost la fel de şocaţi şi eu şi Ciocan. Nu îmi puteam imagina în nici un fel, nu aveam cum, că va fi nevoie să mai trec o dată prin asta şi la despărţirea definitivă – produsă din aceeaşi cauză, coincidenţă sau nu – de Ştefan Ciocan.

Sigur, Ştefan merită infinit mai mult decât cele câteva rânduri pe care le pot scrie acum, aflat încă în stare de şoc la aflarea veştii. Ştiu că ura lucrul făcut de mântuială, aşa că îl rog să mă ierte, de acolo de unde e acum, dacă ceea ce spun în continuare iese din tiparele profesionale de calitate pretinse de el de la toţi colaboratorii. Singura scuză, a mea şi a tuturor colegilor, este că ne-a surprins cu asupra de măsură prin dispariţia sa, tocmai când îl aşteptam să revină să ne povestească despre Final Four-ul din Liga Campionilor (la care a anticipat corect finala, Gyor – Vardar, ca să spun şi asta) la handbal, sportul iubit şi practicat de el în tinereţe.

Ceea ce rămâne la dispariţia unui om sunt, mai mult decât orice altceva, amintirile pe care le lasă în urmă. Iată câteva, puţine din cele multe de care îmi amintesc eu, coleg atâta vreme şi în atâtea locuri cu Ştefan. Şi nu pot vorbi despre Ştefan Ciocan decât cu deplină sinceritate, pentru că nici el nu aborda altfel discuţiile cu mine.

Pe „Piki” sau „Moţu”, cum era apelat de cei apropiaţi, l-am cunoscut cu vreo douăzeci de ani în urmă, el lucrând la „Evenimentul Zilei”, eu la defunctul cotidian „Transilvania Jurnal. Drumurile ni s-au mai intersectat de atunci şi în afara profesiei, ba la un meci de handbal de la Sibiu (era Remin Deva – Oltchim Râmnicu Vâlcea în semifinalele Cupei României, îmi amintesc perfect), ba peste câţiva ani la un concert Jethro Tull, pe o ploaie torenţială, după care el a fost absurd de recunoscător că îl anunţasem şi pe el „vezi că vin Jethro Tull la Sibiu”, de parcă eu aş fi adus trupa britanică în România.

Întâlnirea în cadrul meseriei de ziarist şi munca împreună cu Ciocan s-a produs la „Servus Hunedoara”. Eram acolo de la lansarea ziarului, revenit în presă după o pauză mai lungă, el a venit la scurtă vreme după, ca să ia locul unei conduceri aduse din Bucureşti cu vâlvă multă şi rezultate puţine. Împreună cu noi, „veteranii”, şi-au început atunci activitatea în presă nişte oameni care la ora actuală au adunat şi ei, la rândul lor, nişte ani în jurnalism. Sunt sigur că mulţi dintre ei încă îi sunt recunoscători pentru ceea ce au învăţat de la el. De părerea lui Ştefan despre mine ca ziarist mi-am dat seama din faptul că mi-a solicitat colaborarea ori de câte ori a avut ocazia, fie la o publicaţie consacrată pe piaţă, fie la una complet nouă (lucru extrem de familiar şi mie şi lui, trebuie spus asta). „Nu vrei să scrii şi la <Replica>?”; „Vreau să dau drumul la un nou săptămânal, vii şi tu?”; „Scoatem un ziar nou, contez pe tine, te bagi?” – acestea erau modurile lui de abordare de fiecare dată când avea un proiect nou. Mă tem că actualul ziar „Glasul Hunedoarei” a luat naştere şi cu o oarecare (mare) cotă-parte de pisălogeală din partea mea, sătul de munca la săptămânale şi dornic să fac o treabă „adevărată”, la un cotidian (să mă ierte colegii de la săptămânale, dar am promis să fiu sincer!). Şi aşa, împins şi de gura mea, dar fără îndoială şi de propria lui dorinţă nemărturisită de a face mai mult decât a apărea o dată pe săptămână, Ştefan Ciocan s-a mişcat mai repede decât ar fi dorit el, ardeleanul prin genă şi comportament, a găsit o sursă de finanţare şi a apărut „Glasul”. Restul e istorie până acum, ziarul a schimbat patronajul, a mai schimbat câteva echipe redacţionale, Ciocan a rămas pe loc. La scurtă vreme de la revenirea mea în presă, după o experienţă nefericită la o publicaţie acum muribundă, Ştefan m-a abordat şi mi-a spus, ca în discursul lui Avram Iancu, „hai la noi!”. Şi am venit, ca de fiecare dată, pentru că m-a chemat Ştefan Ciocan…

Mai primeam câte o dată, mai pe seară, un telefon de la el: „Auzi, sunt plecat în cutare loc, nu cred că ajung să scriu, dă şi tu un editorial!”. Replica mea era, invariabil, „dau, dar dai şi tu o bere!”. „Dau, sigur că dau” era răspunsul, „da, dar mai înainte vezi să vorbeşti la Primărie să îmi lărgească aleea din faţa casei, ca să încapă camionul cu Tuborg cu toate berile pentru editoriale pe care mi le-ai promis!”, îi spuneam în timp ce scriam deja primele rânduri la editorial. Şi el închidea împăcat, ştiind că poate să îşi vadă liniştit de ancheta sau interviul lui pe cine ştie ce coclauri.

Cu deplină sinceritate spun că în cei douăzeci de ani de când ne-am cunoscut nu ne-am certat cu adevărat niciodată. Pentru cei care cunosc presiunea sub care se lucrează într-o redacţie de ziar poate părea inimaginabil, mai ales în cazul a doi oameni care împart acelaşi birou, dar aşa este. Sigur, am avut păreri diferite, destule lucruri – profesionale şi umane – le-am privit altfel, dar per ansamblu mult mai multe ne-au apropiat decât ne-au separat. Nu am trecut niciodată, nici unul dintre noi graniţa care desparte tachinarea verbală colegial-prietenească de vorbele spuse la nervi, care nu fac decât să învenineze relaţiile şi resentimentele între oameni.

Ultima întâlnire cu Ştefan Ciocan a fost miercurea trecută, în redacţie (asta dacă nu punem la socoteală că joi ne-am făcut cu mâna în trecere pe stradă, fiecare grăbit la treaba lui). S-a întâmplat să fim singuri şi – zâmbesc acum printre lacrimi – ne-am adresat nişte ironii savuroase „ca pe timpuri”, cu fiecare dintre noi ştiind că nu va fi luat în serios mai mult decât e cazul şi anticipând cu amuzament, interes şi curiozitate replica celuilalt: „Să citezi din Piso vorbind despre istorie este ca şi cum ai cita din Becali despre fotbal!” (eu) şi „Eu la ăştia de la şah nu v-aş da nici un ban la finanţare!” (el).

O să îmi lipsească enorm tocmai momentele astea, Ştefan!

Despre Bogdan BARBU

Citește și

editorial

„Angela Merkel nu votează în România”! Așa este: Merkel votează în Germania și tocmai ce a avertizat că ne poate tăia și fondurile europene

(Editorial publicat în data de 11 martie 2013, de Ștefan Ciocan. Atât de actual… s-au …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *