glasul-hd.ro Web analytics

Home / Editorial / Tu nu știi, Ștefane!
MAIN

Tu nu știi, Ștefane!

Mi-e frică să mai intru pe Facebook. În ultima vreme, rețeaua de socializare s-a transformat într-una de șocat oamenii prin vești proaste. Nu mai văd evenimentele fericite din viața prietenilor, ci doar aflu despre oamenii dragi pe care Dumnezeu i-a chemat la el, așa brusc și prea devreme. Dar, ce, nu mai aveam nevoie de ei, aici, pe pământ, Doamne? Așa am aflat și despre tine, măi, Ștefane! Tremură și acum carnea pe mine… Tu nu știi…

Noi doi nu am mai vorbit și nu ne-am mai văzut de milioane de ani. Dar tu ai rămas acolo, într-un loc al meu, alături de alți oameni speciali, puțini, de care, m-am lovit pe drumul vieții și sunt așa de norocoasă pentru asta. Îmi amintesc cum ne-am cunoscut, în urmă cu aproape 20 de ani, la începuturile carierei mele la cotidianul „Servus Hunedoara” și la săptămânalul „Replica”. Când am aflat că o să îmi fii șef, mi s-a făcut frică. Nu pentru că tu erai un om „de speriat”, ci pentru că știam că cereai foarte mult de la cei cu care lucrai. Iar eu eram încă novice, nu știam ce am de oferit. Dar ai avut tu grijă să îmi arăți, Ștefane. Îmi amintesc că la ședințele de redacție de la „Replica” mă întrebai ce subiecte aveam pentru săptămâna respectivă. Îmi luam inima în dinți și îți spuneam ceva, ce rumegasem zile întregi și speram să te mulțumească. Tu mă ascultai, te scărpinai în mustață, iar … Dacă eram norocoasă… „No, bine. Hai, fă subiectu’”. Dacă nu… „Astea is aiureli de cotidian. Nu merge”. Iar eu căutam o groapă să mă ascund… „Dar, hai, că îți dau eu un subiect, să îl faci, dacă vrei”, îmi spuneai. Și mă cuprindea imediat furia… Știam că trebuia să mă duc la mama dracului, pe coclauri, și să vorbesc cu moși sau babe uitate de lume. Iar asta o să îmi ia toată ziua… Îmi făceam bagajele, mormăind în barbă cuvinte nu prea frumoase și plecam. Dar când mă întorceam, Ștefane, tu nu știi… Eram atât de „plină” de trăiri, de experiențe, de oamenii ăia pe care i-am „stors” de toate ca să îmi fac subiectul cât mai bun… Și toate, datorită ție… Mă așezam la calculator, obosită, și nici nu știam de unde „să apuc” subiectul. Dar trebuia să scriu textul, să mă „golesc”. Și îl scriam. Ștefane, nu mi-ai spus niciodată sau nu îmi amintesc să îmi fi spus, că am făcut o treabă bună. Dar când îți dădeam textul terminat, să îl citești, nu prea “umblai” pe el și intra în ziar, așa cum l-am scris. Atunci știam că erai mulțumit. “Am mai dat din mine ceva bun, așa la nervi”, îmi spuneam. Reușeai mereu să scoți din mine cele mai bune texte, Ștefane. Tu nu știi… După „Replica”, drumurile noastre s-au despărțit. Tu ți-ai văzut de proiectele tale, eu de cariera mea la alte publicații unde am mai lucrat. Tu nu știi, Ștefane, dar eu am regretat mereu că nu am mai lucrat împreună. Ne-am mai întâlnit rar, mai mult întâmplător, dar, de atunci, mi-au lipsit mereu nervii care mă faceau sa creez textele perfecte…

Peste puțin timp, sper să îmi revăd prietenii și foștii colegi, după ani buni în care am fost departe de ei, dar totuși, aproape cu sufletul. Mi-ar fi plăcut să te revăd și pe tine, Ștefane, să mai stăm un pic la povești despre viețile noastre. Dar, acum știu că nu mai pot să o fac niciodată. Nici măcar întâmplător… Și nervii ăia o să îi caut mereu… Dar tu nu vei știi… Adio, Ștefane!

Oana Vasiu

Despre Glasul Hunedoarei

Citește și

editorial

Glasul lui Ștefan Ciocan

3 octombrie 2017 Oare nu ați observat că atunci când ieșiți din magazin portofelul e …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *