Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / TÂRSA – sau cum să-l contrazici pe Topârceanu cu a lui „Cri, cri, cri, toamnă gri…” (GALERIE FOTO)
3

TÂRSA – sau cum să-l contrazici pe Topârceanu cu a lui „Cri, cri, cri, toamnă gri…” (GALERIE FOTO)

Sunt încă siderat de ceea ce am păţit la finalul căţărării: un nene dintr-o maşină cu număr românesc (by the way, Sibiu…) s-a uitat la mine cum urc, m-a aplaudat şi mi-a strigat „Bravo!”. Nu pot să nu repet asta, este pentru prima dată când păţesc aşa ceva în România, cu un conaţional! Moralul meu este – cum altfel ? – undeva la cer, şoseaua tot cam pe acolo şi ultimele pante până la biserica din sat le „mănânc” în viteză, chiar dacă înclinarea nu e chiar mică.

 

Stăm o vreme pe marginea drumului, să vină Călin, şi apoi pornim pe dealurile pentru care am făcut atâta efort. După primele imagini care ni se derulează în faţa ochilor, Jancsi mă provoacă: „Să te văd ce cuvinte mai găseşti, ca să poţi descrie nebunia asta!”. E adevărat, altceva decât minunat, senzaţional, superb nici nu-mi vine în cap. Rulăm înceeet, să putem privi în voie. Îi spun lui Jancsi că acasă, cu o bere pe masă (care, ştiaţi? stimulează creativitatea…), găsesc eu ceva. Uite, aş putea spune că simţeam pădurea ca pe o flacără caldă, arzându-mi în spatele gândurilor şi aruncând peste ele o sclipire de nepăsare… Nu, nu e bine, fraza asta nu e la locul ei aici. Aşa aş scrie într-o revistă literară sau într-un glossy pentru doamne de vârsta a treia, dacă există aşa ceva. Noi, când mergem cu bicicletele suntem mai simpli, mai direcţi şi mai veseli. Uite, o să vă spun că m–am aşezat să mă uit la o vale care parcă e ruptă dintr-un tablou şi aş fi stat aşa cine ştie cât dacă n-ar fi mirosit prea tare a balegă şi nu m-aş fi udat deja la fund de pe iarbă. Da’ a fost fain momentul!

Îl întreb pe Jancsi cum i s-a părut urcarea asta, comparativ cu Păuleştiul. A zis că, de data asta, a fost mai generos scoţianul cu bacşişul. Cine nu ştie ce-i asta, să se mai uite prin arhiva seriei de reportaje. Mă uit pe Garmin şi văd că suntem cam la aceeaşi altitudine cu Sarmizegetusa, relativ vorbind, pentru că şoseaua tot urcă şi coboară. M-am liniştit, prietenii maghiari nu se pot uita la mândria noastră dacică de sus. Oare ar trebui să scriu „glumă”, ca să nu fiu certat? Cu ei, în ture, e mai uşor, au simţul umorului, dar pe cititori nu-i cunosc pe toţi… Băieţii rămân puţin în urmă, la poze, iar eu îmi dau drumul pe un „tobogan” de vreo 3-400 de metri şi, la vreo 50 km/oră, eu, care n-aş face aşa ceva nici pe plat, simt impulsul să dau drumul ghidonului, să ridic mâinile în lateral, ca o pasăre şi să fac curbe largi, de-a latul drumului. Fericire, ăsta e cuvântul, fericire deplină şi nemărginită! N-aş putea să cad acum nici dacă aş da peste o groapă, e prea specială clipa asta!

Mă opresc iar. Sunt deasupra unei văi adânci şi, pe versanţii ei, pâlcurile de copaci se iau la întrecere. Condamnaţi la nemişcare, se concurează în culori. Acum am găsit un loc mai uscat, pot să stau… Nici nu cred că vreau să mă mai întorc acasă… Aş fi făcut şi poze mai multe, dar se aud câinii de la o stână, m-au reperat, aşa că o tulesc la vale. Şi apoi la deal, apoi la vale şi tooot aşa, nu mai ştiu cât, că n-am măsurat kilometrii. Asfaltul are şi el farmecul lui atunci când şerpuieşte printre mesteceni albi, se mai împiedică de câte un brăduţ care nici el nu ştie ce caută prin beţia asta de culori, se strecoară printre stejari care sunt acolo de prin al Doilea Război Mondial, dacă nu de la Primul.

Când se termină asfaltul, practic nu mă pot opri. Mai merg vreo 300 de metri pe un macadam destul de bun, trec pe lângă o curte de unde mă latră un căţel micuţ şi nu mă pot abţine să nu mă opresc la el. Îi dau jumătate din batonul meu, e tot de la Etixx aşa că parcă văd că deseară, când îl trimite mă-sa la culcare, el n-o să se poată opri din alergat în jurul cozii. Bomba asta calorică va fi un adevărat dopaj pentru el, mai ales pe fond de foame. Când revin la prietenii mei, mă întorc şi am surpriza să văd căţelul în urma mea. Îi plăcuse.

Nu cred că are rost să mai insist cu peisajul, aşa ceva trebuie văzut. Să vă notaţi în agende: la anul, pe la jumătatea lui octombrie, când e senin. Până atunci, trageţi draperiile peste noiembrie de afară şi priviţi fotografiile pe site-ul ziarului. Da’ cum să nu vă spun măcar despre casa aia ascunsă în rariştea de mesteceni? E aşa de la locul ei acolo, de parcă ar fi pus-o chiar natura!

Suporterii noştri şi-au lăsat maşinile în drum, şi-au luat rucsacii în spate şi au purces la deal, spre pădure. Sunt mai de-ai noştri, de aia au şi apreciat. N-o să credeţi, dar chiar când trecem în viteză prin dreptul ultimilor, care încă sunt la echipare, el îi spune consoartei: „Ce-mi place când îi văd mergând aşa, pe biciclete!”. Şi mie îmi place când îi văd aşa, cărunţi, şi mergând pe munte cu rucsacul în spate.

Facem plinul la bidoane, e un izvor ceva mai jos de biserică. Coborâm pe „poante”, ca balerinele, pe papucii noştri cu plăcuţe, şi apa e rece şi bună… Nu vă mai spun că lângă cană, agăţată într-un cui bătut în trunchiul copacului e o Biblie. Românii ăştia sunt incorigibili!

Acum avem vreme şi chef să stăm şi noi să admirăm munţii, acolo, în locul unde se văd până departe, printr-o deschidere a văii care seamănă cu un zâmbet. Jozsi urcă puţin pe deal şi ne face o poză de undeva de sus, „Ciclişti căzuţi în admiraţie”, eu prind o „verticală” cu o potecă ce dispare printre doi mesteceni, alături de un gard din ăla simpluţ, cred că tocmai am găsit poza pentru coperta albumului „Cu bicicleta prin Hunedoara” de care sunt tot mai aproape, în prezent doar cu gândul, dar… cine ştie?

Pe urmă ne „slobozim la vale”, cum zicea bunică-mea. Călin, ultimul la urcare, e acum în frunte. Pantele astea sunt aşa de abrupte, încât pun probleme şi la coborâre! Ceva mai jos, Călin e oprit. Pană. La ambele roţi. Îi spun că am mai văzut asta în Italia, pe Zoncolan, tot aşa, pe un zid din ăsta abrupt. Frânele, strînse la maxim, au încins jenţile şi asta a provocat penele. Uite, aţi mai învăţat ceva, odată cu Călin: când e lungă coborârea, frânaţi alternativ, nu pe ambele roţi deodată. Nu mă prea crede, dar când pune degetele pe jantă… le bagă direct în gură! Alin a scăpat la vale, probabil acum se îngrijorează că nu mai venim. Mai stau un pic, că sunt curios dacă se îndeamnă să mai urce încă o dată, măcar până aici.

Plec spre Costeşti, să duc veştile proaste. Pe drum mă întâlnesc cu un pluton de vaci (suntem la ciclism şi limbajul e specific). Urcă singure, spre casă. De dimineaţă au primit bani de mâncare şi au fost trimise în sat, acum se întorc, sătule. Se opresc, mă opresc. Mă privesc suspicioase, n-au mai văzut animal din ăsta, pe urmă una îşi face curaj şi trece pe lângă mine, dar fără să mă scape din ochi. Şi trec aşa, câte una, pe rând. Eu nu mă clintesc, poate că ele sunt speriate, dar nici mie nu mi-e totuna, deh, orăşean neobişnuit cu din astea!

Jos, la poarta mare de lemn, îl întâlnesc pe Alin şi stăm să îi aşteptăm şi pe ceilalţi. Alin nu, că el nu e cu prăjelile (poate de aia şi urcă aşa de bine?), dar eu bag rapid o langoşă, chit că doamna care mi-o dă mi-o prezintă ca „plăcintă dacică”. Mă rog, vorba marxistului, marketing. E cu brânză, deşi putea la fel de bine să fie cu varză. Sau cu viezure, barză, carne de mânz… Imaginaţia e bogată, că n-o costă nimic. Un grup de tineri tocmai s-a îndestulat şi se pregătesc să plece pe valea de unde venim noi. O fetiţă aşa, la vreo 16 ani, e tare veselă şi încântată. O întreb dacă a mai fost pe-acolo. „Nu” – zice – „abia aştept, am auzit că e splendid!”. De ce să-i stric plăcerea? Îi confirm că e fain şi nu pomenesc nimic de pantă… Mai ştiţi melodia aia a lui Andrieş? „Un om urca şi avea şi bagaje / Pă-rea un om bun…”.

Dar ştiţi ce greu a fost dealul Ocolişului la întoarcere? Avem deja în picioare vreo 1.500 de metri de urcare şi tind să-l cred pe moşul ăla din sat, nu mai prea am ce căuta cu bicicleta pe drumul ăsta. Da’ aşa, încetişor, îl trec. Dincolo de sat stau câteva minute să vină Călin, are roţile cârpite proaspăt şi n-aş vrea să îl las singur. Se pare că numai eu m-am gândit la asta, dar de aia e bine să fie trupă mare la ture. Până acasă mai trecem şi peste Silvaş şi pe la Cinciş, dar ăsta e aşa un supliment nesemnificativ, după splendorile alea de la Târsa…

Despre Alin Bonta

Citește și

Burrito-cu-pui-si-avocado

BURRITO CU PUI ȘI AVOCADO

INGREDIENTE: Pentru pui: 2 bucăți piept de pui, 1 lingură de muștar, 1 lingură sos de soia, 2 …