Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / STRAJA, sau cum să urci pe bicicletă o oră, ca să ajungi într-un pustiu turistic estival
20170815_121151

STRAJA, sau cum să urci pe bicicletă o oră, ca să ajungi într-un pustiu turistic estival

Este ora 8 dimineaţa, fata mi-a plecat la Saschiz, unde duminică are concurs, aşa că profit de vremea frumoasă şi de ziua liberă ca să plec într-o tură plănuită mai demult: urcarea de la Straja – Lupeni. Mă pregătesc pentru concursul de la Marmotte Pyrénées şi am nevoie de ceva dificil. Din Lupeni până sus, în staţiune, panta medie este de 10%, aşa că va fi ceea ce îmi trebuie.

Pe drum cad câteva clipe în admiraţia umbrei lui Toni (bicicleta mea, pentru cine încă nu ştie) care se vălureşte pe marginea drumului. Îmi place senzaţia asta de plecare în tură cu startul de altundeva decât din Deva. Am aşa, aş spune, emoţii, când se apropie momentul să opresc maşina şi să urc în şa, chiar dacă am făcut asta de foarte multe ori deja. Să le zic, clasic, „fluturi în stomac”, deşi – cum v-am mai spus – pe coborâri am mâncat doar muşte până acum. Iau startul din Pui pentru că am la dispoziţie doar cinci ore. Vor fi suficienţi 120 km ca să mă satur de bicicleală. Până mâine.

Şoseaua este extraordinară, mai rar aşa ceva prin turele de acasă, din România. Are chiar o bandă pe margine pe care pot rula, fără să am grija maşinilor. Nu cred că pentru asta a fost gândită pentru că e plină de nisip, pietre şi bucăţele de parbrize, dar mă adaptez. Altfel aş face faţă cu greu şoferilor care intră în depăşiri din partea opusă ca şi când eu aş fi invizibil. Doar la intrarea în Petroşani trebuie să fiu mai atent şi să reduc viteza. Nu spun decât că – dacă aş putea – l-aş pune pe primarul oraşului să meargă zilnic la serviciu cu bicicleta pe porţiunea asta, până cere cremă de gălbenele. Vă închipuiţi voi pentru ce.

La ieşirea din Vulcan a apărut un indicator nou, spre Pasul Vulcan. E un drum recent asfaltat, am auzit, greu de tot aşa că mai aştept să mai întineresc câţiva ani ca să merg şi pe acolo, să vă povestesc cum e. Acum am altă „treabă”. Reuşesc să îmi umplu bidonul cu apă rece în Lupeni şi fac stânga, în centrul oraşului. De aici începe distracţia. Asfaltul e foarte bun chiar din oraş, mă bucur, în sfârşit voi avea ocazia să cobor dealul ăsta, la întoarcere, fără grija că îmi rup bicicleta. Acolo unde se despart drumurile, un indicator imens ne arată dreapta – Telegondola, stânga – „Drumul Crucii”. Sunt în impas chiar de la început. Eu vreau să merg la Straja. Noroc că o minte lucidă şi deblocată din fundamentalismul ăsta ortodox care inundă ţara de o vreme încoace, a scris cu un marker, „Straja”. Aşa, pentru turişti laici.

20170815_124826

De aici, în mod cu totul misterios, pe vreo 3-400 de metri asfaltul încetează şi lasă locul unor betoane care îmi scutură şi sufletul în mine. Apoi revine şi ţine – într-adevăr – până sus. Poate cei de pe strada asta n-au fost cuminţi…

Încerc să mă motivez, pentru că urmează una dintre cele mai grele căţărări din judeţ. Am dat nişte ture destul de aspre zilele trecute, cu Karina şi mă cam resimt. Până să intru în pădure drumul urcă abrupt, afară e un soare prea fierbinte şi de-acum este clar: va trebui să îmi pun la bătaie întreg arsenalul de mici „şmecherii” ca să ajung sus. Partea bună este că sunt deja la nivelul la care chiar nu mă mai gândesc dacă pot urca până sus, asta e clar. Cum a scris un clasic în viaţă pe parapetul de lângă Peştera Bolii: „Pot, vreau şi trebuie!”. Dar sunt deja pe penultimul pinion şi dau greu la pedale, iar asta e îngrijorător în perspectiva celor 7 km care mai sunt până la final.

Ultimul pinion e rezervat pentru drumul prin Straja care urcă, de la intrare şi până către cabana veche, cu un nesimţit 16% drept şi îngust. Să vă zic cum e cu finalul ăsta. Când cunoşti traseul şi ştii că sus mai ai o cireaşă din asta pe tort, îţi stă pur şi simplu pe creier. Mintea ta nu poate elimina gândul că trebuie să economiseşti energie pentru bucata aia. Sunt nevoit să mă oblig să cred că urcarea se termină undeva pe la primele cabane şi – credeţi-mă – de atâta vreme pe bicicletă, reuşesc deja să mă mint singur foarte bine în situaţii din astea. Încheiem micul curs de psihologie sportivă aici.

Sunt în pădure, la răcoare, nu prea trec maşini, asfaltul este impecabil, ce să mai vreau? Poate doar mi-aş dori ca Newton să nu fi descoprit gravitaţia asta care tot trage de mine spre Lupeni, spre vale… Dau de un kilometru mai uşor şi încrederea creşte, cât să mă ţină la următoarele curbe. Aici nu am semne cu înclinarea dar mai privesc din când în când spre Garmin-ul de pe ghidon. Nu mai scade de mult sub 10%. Am intrat în ritm, mai am doar puţin până sus şi acum îmi pot permite să mă gândesc şi la aleea aia dintre cabane. Îmi spun că – la o adică – aş putea da câteva zig-zag-uri dacă nu e lume pe drum şi mai „înmoi” panta. Când ajung sub podul pietonal am rezolvat deja o bucată cu vreo 17%, sunt ridicat din şa şi – ca un făcut – de pe terasa cabanei din stânga mea izbucneşte Genesis cu „I can’t dance”: Hot sun, beating down… Că bine zici! Mă bate soarele ăsta în cap şi picioarele îmi ard… Mai am vreo 2-300 de metri până la tunel, unde nebunia asta se termină.

Să vă zic ce s-ar fi întâmplat dacă – printr-un mic exerciţiu de imaginaţie – reuşim să mutăm scena asta undeva, în Franţa? Toţi oamenii de pe drum s-ar fi întors spre mine, m-ar fi încurajat, ar fi aplaudat… Aici eu trag de pedale ca un ocnaş la vâsle şi probabil că tanti aia care se uită lung după mine îşi spune ca băbuţa noastră de pe deal, de acasă, când alergăm pe la poarta ei: „Da’ ce te osteneşti aşa, maică? Unde arde?”. Drumul îl ştiu, e parşiv, la tunel zici că e gata, te relaxezi şi el îţi mai dă una, un „gât” scurt şi abrupt care era să mă dea jos de pe bicicletă când am fost aici prima oară. Acum sunt pe fază, trec şi sus dau drumul la un chiot. Se cheamă că merit o Cola rece la o terasă. La cabana veche nu e nimic deschis aşa că revin la baza urcării, făcând volte largi pe şosea, fericit. Ştiţi fericirea aia, dată de adrenalina care te inundă la finalul unei urcări aşa de grele? Pierdeţi enorm dacă n-o ştiţi…

Din păcate Straja e o staţiune care în sezonul estival practic nu există. Aş fi meritat eu şi o ciorbă, că e prânzul acuşi şi mi-e cam lehamite de batoanele alea dulci. Dar toţi bucătarii sunt în Lupeni şi aşteaptă să dea prima zăpadă ca să pornească activitatea. Cola rece o beau de la un mini-market. Aş vrea şi o cafea dar de la automat nu beau, că am auzit că provoacă impotenţă la persoanele în vârstă, ca mine. Te arde la limbă şi la degete… Mai privesc o dată la scaunele care zac pe cablu, mai triste decât Hristosul de pe nelipsita cruce, în loc să ducă la deal amatorii de MTB şi downhill, cum am văzut eu în Franţa prin staţiunile de schi şi – cam dezamăgit – plec la vale.

20170815_121151

Abia acum, la ieşirea din staţiune, văd ceva urmă de activitate: pe o mică terasă un grup de copii dansează împreună cu o instructoare, veseli nevoie mare! Da, taberele de vară pot fi o soluţie, dar câţi s-au gândit la asta? Sau mai bine zis, câţi se deranjează să ofere asta, peste vară? Ceva mai încolo, pe un copac solitar, atârnă un semn de „oprirea interzisă”. Nu vă faceţi griji, chiar nu am motive să stau.

Nu am apucat bine să urc în şa că deja am peste 40 la oră! Pe drumul ăsta am urcat eu, păcatele mele?! Mă conving – a câta oară? – că doar când cobori poţi vedea adevărata asprime a pantei. Încerc la câteva curbe în ac de păr să prind pe imagini înclinarea dar rezultatul e fals dacă nu ai repere orizontale, aşa că va trebui să mă credeţi pe cuvânt. Sau să vă duceţi la Straja cu bicicleta. Zbor spre Lupeni pe un asfalt perfect (de când îmi doresc asta!) şi am în cap acelaşi veşnic „Free as a bird” al celor de la Beatles, care mă însoţeşte pe toate coborârile făcute în şa. Cauciucurile lui Toni fâşâie şi zgomotul se loveşte de parapeţii de piatră pe care apuc să văd cu coada ochiului nişte graffiti grozav de colorate. În Lupeni mai ronţăi un baton, dacă tot n-am avut noroc de o ciorbă şi plec spre Pui. Mai am vreo 45 km dar ce e mai greu, s-a dus. Vântul se gândeşte, pe la Petroşani, să-mi facă o surpriză, neplăcută de altfel, începe să bată din faţă dar cui să-i mai pese?

Şi, dacă săptămâna trecută vă prezentam tabla aia simpatică de la Visca, să vă spun una şi din Petroşani? „Jucării noi şi outlet”. Să vorbim, să n-adormim…

Despre Alin Bonta

Citește și

competitie parang

Timp liber: Spectacole de teatru, filme și o competiție sportivă în Parâng

Pe agenda culturală de timp liber din acest weekend sunt trecute mai multe activități cultural-sportive. …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *