NEWS ALERT:
Home / Editorial / Ștefan, cum l-am cunoscut eu
SONY DSC
SONY DSC

Ștefan, cum l-am cunoscut eu

Refuz să cred că, dacă îl sun, Ștefan nu o să îmi mai răspundă… Și-mi pare tare rău că n-am sunat mai devreme. Aș fi putut s-o fac săptămâna trecută, când am zâmbit larg și doar am dat „like” pe Facebook postării despre bogăția din livada sa. Există câțiva oameni care, fără să îmi fie familie și poate chiar fără să știe, au contribuit mult la cine sunt eu astăzi. Ștefan este unul dintre ei.

L-am cunoscut când aveam 15 ani. Era aniversarea săptămânalului „Replica”, la 5 ani. Ciprian Iancu ne-a făcut cunoștință. Scriam de vreo două luni. Suficient încât să fiu fermecată de tot ce înseamnă gazetăria și destul cât să fi auzit de Ștefan Ciocan. Toți îi lăudau condeiul și ironia, mintea aprigă și intransigența, umorul din pamfletele pe care le realiza. Îl admiram deja, fără să îl cunosc. Apoi Ciprian mi l-a prezentat. Am făcut ochii mari, cred, și am întins mâna. Nu mă așteptam ca marele Ștefan Ciocan să îmi acorde atenție mie, unei copile. Dar mi-a zis: „Hai, stai jos!”, cu o privire prietenoasă. Mi-a povestit, atunci, despre presă și ce face un jurnalist să fie bun. Despre ce-i fain în meseria asta, dar și despre lucrurile care te rod pe dinăuntru. Îmi amintesc că mi-a spus că nu-i destul să știi a scrie bine, ci că trebuie să îți și asumi responsabilitatea pentru ceea ce scrii. Să respecți regulile deontologiei, pentru că doar așa te poți uita liniștit în oglindă în timp ce-ți spui că ești jurnalist. Și că asta, cu uitatul în oglindă, e  treabă importantă… Eram fascinată. I-am răspuns repede că eu sunt hotărâtă. Mă fac jurnalistă! Peste patru ani, când termin liceul, merg la București, la Facultatea de Jurnalism. A început, atunci, o pledoarie cum numai Ștefan știa să țină, iar, la finalul ei, mă întrebam dacă n-ar fi totuși mai bine să urmez dreptul și să învăț gazetărie direct de la sursă: din redacție și de pe teren. La timpul alegerilor, conștient sau inconștient, am ales exact cum mă sfătuise el. Încă mă întreb cum a știut așa, dintr-o privire, că e alegerea cea mai bună pentru mine?

În ultima vacanță din liceu, am scris la „Glasul” și am avut ocazia să îl cunosc mai bine pe Ștefan. M-am bucurat și eu de lecțiile lui de gazetărie și de viață. Am ajuns emoționată la ceea ce credeam că va fi interviul de angajare. Nu ne mai întâlniserăm față în față de la petrecerea la care l-am cunoscut și m-am adresat lui cu formulele de politețe. „Zi-mi Ștefan și când vrei să începi!”, m-a întâmpinat, cu stilul direct care îl caracteriza. O săptămână mai târziu, îi stăteam alături, în timp ce îmi citea prima știre scrisă pentru „Glasul Hunedoarei”. Aveam niște emoții! Nu spunea nimic. Citea în liniște. Iar eu așteptam cu inima strânsă observațiile. Mă așteptam să mă certe. Să mă pună să refac. Nu stăteam prea bine la capitolul încredere în sine. Dar Ștefan ridică o privire blândă și spune: „E bine! Neașteptat de bine!”. Am răsuflat ușurată. Au urmat trei luni intense, amuzante, în care am crescut mai mult ca într-un an. A fost singura vacanță în care am muncit de la un capăt la altul, dar a fost una dintre cele mai frumoase din viața mea. La o conferință de presă, primarul de atunci al Hunedoarei m-a tratat urât: cu insulte și ton ridicat. Niște articole publicate în ziar îl incomodaseră și a găsit de cuviință să se răzbune pe mine. Nu eram obișnuită să mi se vorbească așa. M-am ținut tare la conferință, dar am ieșit pe ușa Primăriei plângând. L-am sunat pe Ștefan. S-a enervat, dar a știut exact ce să îmi spună. Cum să mă liniștească. În maxim trei minute, râdeam de glumele lui pe seama politicianului incompetent. M-a îndemnat să scriu despre ce s-a discutat la conferință, iar a doua zi, la redacție, m-a întrebat dacă vreau să mai merg la evenimentele organizate de primar. Nu prea convingător, i-am spus că da, dar Ștefan se pricepea la oameni și mi-a simțit ezitarea. Mi-a predat atunci o altă lecție. Aceea că nu trebuie să mă las vreodată intimidată, nici ca jurnalist, nici ca om, de cineva care doar țipă mai tare. Am mers la toate conferințele de presă ale Primăriei Hunedoara, din acea vară. Cu temele bine făcute, cu întrebările pregătite, cum mă învățase Ștefan. I-am purtat pică primarului o vreme, dar, mai târziu, am înțeles că mârlănia sa a fost prilejul pentru o lecție care mi-a prins tare bine în anii ce au urmat.

Când s-a încheiat „stagiul” la „Glasul”, aveam în Ștefan un prieten. Un om ale cărui povești le-aș fi ascultat la nesfârșit și de ale cărui păreri țineam foarte mult cont. După ce am început facultatea, ne întâlneam în vacanțe. De câte ori aveam drum prin Deva, făceam o vizită și la redacție, care se prelungea de fiecare dată cu cel puțin o oră de discuții, la cafeneaua de alături. Îmi plăcea să vorbesc cu Ștefan, mai ales în sesiune. Mulți dintre profesorii pe care îi avusese el mi-au predat și mie, la Facultatea de Drept. Parcă prindeam curaj înainte de un examen cu un profesor mai sever, după ce îmi povestea Ștefan cum răzbise el în aceeași „confruntare”, dar cu vreo 20 de ani mai devreme. Am râs amândoi cu poftă și nu ne-a venit a crede, când, la o ceașcă de ceai, am descoperit o poantă a destinului. Apartamentul mic, în care am locuit cu chirie, în cei patru ani de facultate, împreună cu colega mea, era același cu apartamentul în care Ștefan petrecuse mult timp în vremea studenției. Erau chiriași acolo niște colegi de-ai săi, buni prieteni, pe care obișnuia să-i viziteze des. „Istoria” se repeta și era clară treaba că apartamentul din Calea Moșilor le era predestinat studenților la drept. Ne-am propus o reuniune a celor două generații de chiriași și musafiri ai casei. Dacă ne-ar fi ieșit, sigur ar fi fost o petrecere pe cinste!

După facultate, am vorbit tot mai rar. Ne-am mai văzut numai o dată. N-am apucat să-i povestesc cum am ajuns să scriu la o revistă și cât de mult îmi place. Nu l-am mai întrebat ce mai face. Vedeam pe Facebook. Îi urmăream emisiunile. Îi citeam editorialele savuroase. Dădeam „like”, dar aș vrea să mai fi vorbit. Era de fiecare dată o plăcere! O sursă de inspirație! Prilej de râs și voie bună! Așa îl țin minte pe Ștefan. Sunt recunoscătoare că l-am cunoscut și că o vreme i-am stat prin preajmă. M-a influențat atât de frumos, iar asta nu se va șterge. Nu o să uit.

Rămas bun, Ștefan! Și mulțumesc pentru lecții! Era fain să mai stai…

Doriana Matei

 

Despre Glasul Hunedoarei

Citește și

editorial

„Angela Merkel nu votează în România”! Așa este: Merkel votează în Germania și tocmai ce a avertizat că ne poate tăia și fondurile europene

(Editorial publicat în data de 11 martie 2013, de Ștefan Ciocan. Atât de actual… s-au …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *