glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Sare-n ochi

Două imagini. Prima: doi oameni, unul mai în vârstă, altul destul de tânăr, ambii aparţinând fără îndoială celei mai sărace clase sociale din România. Bătrânul – alături un tomberon mare de gunoi, tânărul – în vârful grămezii din tomberon, chinuindu-se să scoată o tablă ruginită, găurită, răsucită, prinsă bine în restul de gunoaie. Cel în vârstă are alături un cărucior plin: fier vechi, cartoane, sticle, haine vechi şi Dumnezeu mai ştie ce deşeuri. Cum tânărul nu biruie să scoată tabla din gunoi, vârstnicul aruncă o privire la căruciorul umplut aproape cu vârf, la soarele care stă să apună, socoteşte în sinea lui că ziua a trecut cu folos şi aruncă o replică tragicomică: „Las-o, mă, acolo, s-o ia unul necăjit!” Acum, dacă stai să te gândeşti, faţă de cei care cară cartoanele cu cârca sau fierul vechi cu sacul, cei doi sunt aproape înstăriţi: au un cărucior, ceea ce echivalează cu a fi posesor de maşină, faţă de pieton. Mergând mai departe cu raţionamentul, un cărucior umplut înseamnă o pâine pe ziua respectivă, poate un pachet de ţigări la cel mai mic preţ şi – culmea bunăstării – câte cincizeci de tărie ieftină de fiecare. Judecata bătrânului e fără cusur, nici Aristotel ori Socrate nu ar putea găsi în ea vreo fisură: întotdeauna există unul mai necăjit, care o duce şi mai greu. De aici până la a intui dramul de bunătate, de omenie, faptul de a te gândi şi la alţii de lângă tine, până şi în sărăcia cea mai lucie, e un pas care se face uşor.

A doua imagine e de arhivă: Piaţa Universităţii în ’90. Imagini cu oameni loviţi de mineri (până la urmă se pare că nici nu au fost toţi chiar mineri…): o femeie cu două plase de cumpărături, un tânăr cu părul ceva mai lung decât era pe gustul „tovarăşilor”, un bărbat plin de sânge, ţinut de braţe şi târnosit de bâte în continuare. Omenia lipseşte cu desăvârşire din aceste cadre. Nu mai e nimic tragicomic, e doar tragic. În câteva ore, România post-revoluţionară s-a întors la barbaria dinaintea evului mediu, undeva la nivelul epocii de piatră. Un individ cu un zâmbet de satisfacţie deloc mascat mulţumeşte brutelor care au adus „ordinea” – mai corect spus, au aruncat încă o dată România în afara Europei, în afara civilizaţiei. Niciun fel de compasiune, niciun gând pentru ceilalţi. „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră.” Mineriadele s-au înscris perfect în epoca de tristă amintire care ne-a adus şi colectivizarea forţată, naţionalizările, deportările în Siberia, „reeducarea” la Canal ori în puşcării. Adică acea epocă ce a costat România exilul în afara civilizaţiei.

Prima imagine s-a ivit ca o consecinţă directă a faptului că noi, românii, am permis, prin simplul fapt că am tăcut atunci, în ’90, să se întâmple ceea ce am văzut în cea de-a doua imagine. Nu se mai poate repara ce s-a făcut. Se poate însă să evităm pe viitor repetarea celor petrecute atunci

Tags

Vezi și

Close