NEWS ALERT:
Home / Editorial / Sare-n ochi
ciocan-3-563x330

Sare-n ochi

Cum au reușit  „agenturile” să discrediteze zăpada?!

Îmi aduc aminte de iernile copilăriei. Cu câtă bucurie mă uitam dimineață pe geam și vedeam că totul în jur e alb. Albe erau acoperișurile caselor din jurul blocului, alb era locul de joacă și parcul, și zonele verzi, și mașinile din parcare. Totul era acoperit de un strat pufos de zăpadă, iar mie, copil fiind, îmi sărea inima în piept de bucurie. Aveam un sentiment de ciudă, și chiar dacă nu am fost niciodată zgârcit, simțeam o risipă imensă când vedeam zăpada de pe acoperișul blocurilor. Era atât de nefolositoare acolo! Dacă aș fi avut cum, cu siguranță că aș fi dat o lege prin care să interzic zăpezii să cadă în locuri în care copiii să nu aibă acces la ea. Nu mai conta nimic în diminețile în care mă trezeam și vedeam pe geam zăpada proaspăt ninsă. Stratul alb și pufos îmi aducea atâta bucurie cât nu reușea să-mi aducă Moș Crăciun cu toate darurile sale. În câteva minute, gașca de copii, înfofoliți cu fulare, cojoace, căciuli și mănuși groase, zburdam prin zăpada rece și pufoasă de dimineața până seara târziu și de multe ori ajungeam în casă târâți de o ureche aproape înghețată, bine înțepenită între degetele mamei. Cu hainele înghețate pe noi, urcam și coboram necontenit derdelușul improvizat pe un drum în pantă. Și ce dacă mai trecea pe acolo câte o mașină? Nu deranja pe nimeni prezența ei, nici pe noi „piloții” de sănii, cum nici noi nu-l deranjam pe șofer.  „Căpcăunul” era doar acela care se apuca să mai dea cu cenușă sau sare pe drum, că strica derdelușul și implicit distracția noastră. Dar nu ținea mult, a doua zi, stratul nou de zăpadă acoperea „stricăciunile” din bunătatea de pârtie, și după lungi negocieri, șoferul „căpcăun” accepta să dea doar pe o jumătate de drum cu material antiderapant. Nu de alta, dar parcă s-ar mai fi dat și el cu sania. Nu mai vorbesc despre oamenii de zăpadă și cazematele pe care le construiam din neaua, despre care am spus că niciodată nu era suficientă. Nu ne deszăpezea nimeni aleile din parc. O făceam singuri rostogolind bulgări imenși din care construiam cazematele. Și odată încheiată „cursa înarmărilor” începeau adevărate războaie cu bulgări care puteau să țină până când primăvara ne topea muniția. La fel cred că au trăit bucuria zăpezii toți oamenii din generația mea, generația cu cheia la gât, dar și cu ochiul învinețit de către un bulgăre de zăpadă bine țintit. Poate de aceea când cad fulgi mari spunem că „ninge ca în poveștile copilăriei”, pentru că iernile copilăriei noastre erau adevărate povești.

Televiziunile și isteria provocată de ele au reușit să distrugă până și poveștile copilăriei. Am ajuns, întâmplător, pe un canal de știri din București. Venisem de la o hârjoneală în zăpadă, mă simțeam ca un copil, îmbujorat și zgribulit, dar atât de bine încât senzația pe care mi-au dat-o reporterii a fost una apocaliptică. Am avut impresia că asist la sfârșitul lumii în direct. „Apocalipsa albă”; „Iadul înghețat”; „România sub nămeți”. Numai titluri care mai de care mai șocante. Reportaje cu câte o fătucă isterică cocoțată pe un morman de zăpadă care ne explica că jumătate din populație este pe moarte și cealaltă jumătate nu știe ce pericol o pândește din cauza ninsorii care cade abundent și blochează totul: drumuri, școli, instituții, autostrăzi, trenuri, porturi. Ce mai? Sfârșitul lumii era „bal mascat” față de urgia la care telespectatorii asistau în direct. Un alt băiețaș, îmbrăcat ca un eschimos, relata din prima linie a luptei împotriva nămeților, de undeva de pe Autostrada Soarelui, unde câțiva turiști erau „prizonieri în iadul înghețat”. În realitate, oamenii au fost blocați de viscol într-o stație peco, cu semnal la telefonul mobil, WIFI, căldură, mâncare. Iadul era doar în imaginația reporterului și în creierul înghețat al unor producători de știri care caută senzaționalul cu orice preț. Și în plus de asta, o întrebare logică ar fi trebuit să-și pună orice telespectator. Așa cum a ajuns echipa de reporteri în „iadul înghețat”, puteau foarte bine să plece și captivii de acolo! Prosteală pe față, în goana după cifre de audiență. Dar cât de bolnav să fie telespectatorul român să-și lase batjocorite visele copilăriei și să accepte ca niște jurnaliști odioși să strice până și imaginea zăpezii. A „zăpezilor de altădată”.

 

Despre Ştefan CIOCAN

Citește și

Livia Botici

Sare-n ochi. Autodenunț

Subsemnata, Livia Botici, de profesie jurnalist și mamă, mă autodenunț! În data de 4 februarie, …

5 comments

  1. Da’ acolo unde stăteai tu în copilărie, nu erau case lângă bloc.

  2. De ce se șterg comentariile pe acest „site”? Sau „ziar”?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *