NEWS ALERT:
Home / Editorial / Sare-n ochi
OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sare-n ochi

Birocraţia este un subiect inepuizabil şi dacă i-ar da cuiva prin cap să sistematizeze tot ceea ce s-a scris pe marginea acestuia ar avea de lucru până la sfârşitul zilelor ultimului birocrat, adică până la extincţia Universului – şi după aceea, pentru că cineva ar fi desemnat să întocmească un raport cu privire la cauzele şi efectele Entropiei. Un astfel de sistem birocratic aplicat birocraţiei însăşi este visul nemărturisit al oricărui birocrat adevărat care se respectă, pentru că acesta, sistemul, s-ar autoperpetua la infinit, necesitând tot mai multă muncă (citeşte hârtii de întocmit, cereri de completat, formulare de obţinut, dosare de clasat, ştampile de pus – adică ceea ce funcţionarul iubeşte şi omul detestă) şi tot mai mulţi indivizi cu fundul pe scaun şi biroul sub coate.

În comunism era o explicaţie simplă la noianul de hârtii care trebuiau întocmite, indiferent pentru ce: trebuia „să se dea de lucru la oameni”. Şi aşa erau puşi trei inşi să facă treaba unuia singur ori, mai sigur, ca doi să strice ceea ce a făcut unul, eventual sub supravegherea unui al patrulea şi sub conducerea unui al cincilea. După Revoluţie s-au mai schimbat într-o oarecare măsură lucrurile, în sensul că un patron cu scaun la cap, care investeşte într-o activitate banii lui şi nu ai Statului, nu îşi permite asemenea şotii; de aici revolta şi nostalgia celor care au fost puşi pe liber fără pic de codeală din posturile în care frecau menta în marile combinate şi ctitorii industriale ale „Iepocii” Ceauşescu – „producătoare” de pierderi financiare care au lăsat găuri uriaşe în bugetul ţării.

Au rămas, însă, societăţile care au moştenit monopoluri: în limbajul uzual „gazul”, „electrica”, „poşta”, „apa caldă” şi „apa rece”, „gunoiul”. Mai nou, restructurarea lor pe nişte criterii care, orice s-ar spune, ţin de o economie performantă şi nu de ce a avut parte România până acum a echivalat cu o foarte timidă tentativă de a mai împuţina „hârtiile”. Nu peste tot însă.

Un caz mai vechi e poate cel mai bun exemplu de câtă ferocitate poate fi în stare birocraţia românească doar ca să îşi apere existenţa, într-un stil mega-darwinian. Cozile de la ghişeele poştale sunt ceva atât de intrat în cotidian încât românul le priveşte ca pe ceva normal şi inevitabil, ca moartea sau impozitele. Personal m-am bucurat enorm când, după ’89, s-au introdus calculatoare la oficiile poştale; socoteam că se va renunţa la greoaiele şi stupidele formulare care necesitau un timp enorm de lung spre a fi completate, verificate, recompletate etc. Naivul de mine! Un creier nu complet funcţional din guvernul de la acea dată sau din conducerea instituţiei, nici nu mai contează de unde, în orice caz aflat într-o funcţie cu putere de decizie, a hotărât atunci ca noile calculatoare să funcţioneze în paralel şi ÎMPREUNĂ cu completarea vechilor formulare.

Nu am mai avut curajul să mă duc multă vreme de atunci încoace la un ghişeu poştal; din fericire, acum există alte posibilităţi, mult mai moderne şi mai civilizate, ca să îţi rezolvi pe alte căi ceea ce ţine de corespondenţă.

 

Despre Bogdan BARBU

Citește și

ciocan-3-563x330

Sare-n ochi

„Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător!” Citatul din Caragiale este, se pare, mottoul cu care …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *