glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Sare in ochi

Despre Revolutia din Decembrie ’89 s-au scris si s-au spus multe, probabil in egala masura adevaruri si neadevaruri, dar mai sunt multe intrebari fara raspuns. Este clar ca flacara Revolutiei aprinsa la Timisoara s-a extins cel mai repede in Transilvania.
Inainte ca Ceausescu sa condamne bandele de huligani si sa fie huiduit la Bucuresti, in Sibiu si Cluj murisera oameni. Cine se face vinovat de uciderea acestora? Nimeni nu a dat inca un raspuns oficial la aceasta intrebare.
Dupa 23 de ani, Revolutia se reduce la comemorari si parastase. Nimeni nu mai vorbeste despre semnele de intrebare ramase intiparite pe fruntile orfanilor si vaduvelor ramasi in urma eroilor. Cert este ca Revolutia din decembrie a avut de toate: momente sublime, eroi, calai, dintre care unii s-au transformat mai apoi in eroi, si eroi adevarati, care au fost uitati. A fost un lucru 100 la suta romanesc, pentru ca acum, romanii au de toate, dar in proportii gresite.
Ca a fost cum a fost e un lucru pe care acum putem doar sa il acceptam, dar ca Revolutia este ignorata dupa 23 de ani este ingrijorator. Televiziunea Romana se identifica in proportii mari cu opinia publica, deci merita analizat cum se vede acum pe ecran „prima revolutie din lume transmisa in direct”.
Incepand de pe 17 decembrie isi fac aparitia in buletinele de stiri reportaje de cinci minute despre Revolutie, cu un reporter intr-un loc-simbol, care indata ce preia legatura purcede: „In urma cu X ani, in acest loc incepea…”. Pe ecran apare urmatorul colaj: cateva imagini de la Timisoara, Ceausescu la balcon, vuietul care-i opreste discursul, elicopterul, imaginile de la televiziune, scena de la Targoviste si in final Cimitirul Eroilor.
Reporterul incheie cu constatarea „nici acum, dupa X ani, nu stim exact cine a tras in noi, care au fost teroristii etc”. Totul in fix cinci minute, cu tot cu legaturi. Sunt trei lucruri revoltatoare la aceasta stare de fapt: un eveniment atat de complex care poate fi analizat din perspectiva istorica, politica, sociala sau psihologica este inghesuit in cinci minute, probabil dupa logica „este 21 decembrie, trebuie sa dam ceva cu revolutia”.
Cum isi aduc aminte oamenii de acest eveniment? De cate ori am asistat la o discutie despre Revolutie, am observat urmatorul comportament: vorbitorul este cuprins de entuziasm, povesteste totul ca pe o aventura: „pe mine Revolutia m-a prins…”, „in 21 eu eram la serviciu” si continua apoi sa-si aminteasca experientele personale, cu lux de amanunte.
Acum povesteste diferit fata de cum povestea acum zece ani. In primul rand, a scurtat povestirea, nu mai mult de 10-15 minute, iar in al doilea rand a renuntat la analiza: „cine a tras?”; „de ce?”; „ce au facut aia din jurul lui Ceausescu?”; „trebuia Ceausescu omorat sau nu?”.
Nici macar nu mai injura pe nimeni, nici pe Ceausescu, nici pe securisti, nici pe Iliescu, nici pe rusi. Ce nu inteleg, insa, este lipsa intrebarilor, nu a celor clasice: „Cine-a tras in noi?”, ci a celor mult mai personale: „Ce am acum si fara de care nu stiu cum am trait inainte de ’89?”; „Cate din vise mi s-au implinit?”.
Poate am eu o obsesie a gesturilor marete, dar cred ca ar trebui sa incepem sa ne aducem aminte, putin fortat, de Revolutie. Sa alegem o zi: 17 sau 21 decembrie, iar in acea zi, la amiaza, toti sa pastram un moment de reculegere. Poate parea o solutie a formelor fara fond, dar, in timp, poate ne vom aduce aminte de curaj, libertate, solidaritate si speranta.

Loading...

Vezi și

Close