Pro memoria. Eroi, cruci, monumente, 1918 (I)

Ne aflăm într-un moment oarecum sensibil al istoriei noastre. Căci vine peste noi Centenarul! Întrebările curg una după alta, dilemele rămân nerezolvate de ani buni, autoritățile se chinuie să spoiască alei și să vopsească garduri, oamenii simpli privesc nedumeriți… Nu este cazul să ne impacientăm. Ci doar să scriem/vorbim despre niște lucruri care, mai ales pe noi, cei din Ardeal/Banat/Crișana/Bucovina ne dedublează oarecum sentimental când ne aducem aminte de 1918, de Primul Război Mondial, de Marea Unire, de jertfe etc… . „Banalități”.

Acum vreo trei ani atrăgeam atenția că suntem deja într-un Centenar. Marele Război începuse în august 1914, dar prea puțini din România actuală conștientizau faptul în 2014. Nu mă refer aici la cercetătorii de profesie, la pasionații de arhive sau la iubitorii sinceri de istorie. Evenimentul din august 1914 a fost marcat în România? Probabil că da. Prin câteva articole de presă, câteva simpozioane, niscaiva activități cu publicul. August 1916 a însemnat puțin mai mult. România își amintea că în urmă cu o sută de ani intrase și ea în război. Deja se vorbea de Centenar. Al Marii Uniri. Se făceau proiecte, se cereau idei, bugetări, planuri lunare de acțiune.

Convulsiile politice au făcut însă ca, în pragul împlinirii a 99 de ani de la Marea Unire, să ne aflăm tot acolo unde eram în 2014. Mai avem un an și un pic. Din iulie 2014 până în octombrie 2017 oare câte guverne s-au schimbat? Câți miniștri, miniștri secretari de stat, simpli secretari de stat din domeniul culturii și patrimoniului s-au dus acasă cu tot cu ideile cu care au venit sau poate cu altele noi, dar lăsate de izbeliște? Toți au cerut propuneri. Toți au vrut răspunsuri imediate și urgente. Le-au avut. Până la urmă am cam luat totul pe cont propriu. Autoritățile sunt mulțumite, noi ne vedem de treaba noastră. Iar treaba noastră înseamnă că am demarat un proiect de inventariere a mormintelor, crucilor și monumentelor de eroi din cele două războaie mondiale.

Și aici revin la ideea dedublării sentimentale. Pentru că trebuie să conștientizăm faptul că în timp ce țara era neutră, unii români mureau pe fronturi. Tot pentru țară și tron. Nu era tronul lui Carol I, nu era cel al lui Ferdinand I. Țara nu era România. Luptau și mureau și ei pe unde apucau. Pe unde îi trimeteau autoritățile și politica de atunci. Unii români au luptat „pentru țară și tron” împotriva românilor. Dar e vina lor că, înrolați în armate străine fiind, au murit prin Serbia, Polonia, Pocuția, Ungaria, Rusia? Oare nu merită și ei, dacă nu un omagiu, cel puțin un minimum respect? Nu sunt și ei eroi?

Sunt eroi mai puțin cunoscuți. Au cruci prăbușite. Monumentele sunt lăsate în paragină. Prin demersul nostru de acum, încercăm să mai salvăm memoria unora. Exhaustiv e un cuvânt imposibil. Ceasul al doisprezecelea mai poate fi, dacă nu dat înapoi, cel puțin oprit momentan. Distrugerea monumentelor, crucilor, amintirii celor morți este însă ireversibilă. Să mai salvăm ce se poate.

Acum suntem patrioți mai ales la știri sau pe rețelele de socializare. Cu bunăvoința „Glasului Hunedoarei” o să vă arăt și altceva. O cruce a vreunui copil care, luat de la coarnele plugului, uneori de la 15 ani, i s-a pus pușca în mână și a fost învătat să tragă în tot ce mișcă. Asta e armata. Asta e puterea. Unii se laudă cu ea. Plecat însă pe front când tu nu știai ce este și cum se scrie o literă, pentru că erai prea crud ca vârstă sau prea hârșâit deja în vreo ucenicie, te-ai învățat însă cu pâinea mucegăită, patul umed (de paie, ori doar de lemn) și urlete de căprari, te-ai dus unde ți-a comandat căprarul. De cele mai multe ori la moarte…

Suntem români. Și unguri. Și sași. Și țigani. Și armeni. Și secui. Și ruteni, cică. Și alte neamuri.  Chiar știm câte dintre neamurile noastre au murit pe fronturi care nu erau ale lor? În bătălii care nu îi priveau? Nu știm. Prin arhive mai găsim mărturii. Prin cimitire mai găsim cruci. Prin sate întâlnim monumente de tot felul.

Din păcate toate acestea se distrug. Încetul cu încetul. Crucile de eroi dispar. Momumentele sunt ignorate. Nu putem salva totul. Trebuie salvat ce se mai poate salva. Important e monumentul ăla umil, crucea aia inestetică de la răscruce, de pe lângă gardul vreunei case sau din vreun colț de cimitir pe care scrie „În amintinrea”… Acolo unde pune lumea lumânări în amintirea bunicilor morți. Și nu vom vorbi doar despre cruci de eroi din Marele Război, ci îi vom aminti și pe cei căzuți în a doua conflagrație mondială, pentru că ar fi păcat să mai așteptăm încă 22 de ani!