glasul-hd.ro Web analytics

Editorial

Pentru că unicul dor al vieții lui nu au fost onorurile și distincțiile, ci fericirea națiunii române

(Editorial publicat în data de 7 septembrie 2012, de Ștefan Ciocan)

Duminică, din nou, se vor aduna românii la Ţebea. Încă o palmă va fi trasă peste memoria Craiului Munţilor. Încă o gaşcă de rrromâni extrem de verrrrzi, care se împăunează cu chipul Iancului pentru a prosti naţiunea, va bifa o acţiune electorală. Spiritul lui Avram Iancu lipseşte de ani buni de la bâlciul numit pompos „Serbări Naţionale”.

  • „Unicul dor al vieţii mele fiind să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care, după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa aduse să prefac în nimic. Nu ştiu câte zile mai pot avea, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că, viitorul este nesigur; voiesc dară şi, hotărât dispun, ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele!”

Spunea Avram Iancu în urmă cu mai bine de 140 de ani. Cât de naive par acum vorbele marelui erou al moţilor?! Şi ce să caute în faţa mormântului lui Avram Iancu acei oameni care calcă în picioare voinţa eroului fluturându-i doar poza ca pe o plasă de adunat voturi. Naţiunea Iancului este departe de a fi fericită. Jertfele lui prefăcute în „fum” de Împăratul de la Viena nu au adus nici acum fericirea în casele moţilor, când puterea vorbeşte aceeaşi limbă cu oamenii năpăstuiţi.

Cântărite cu faptele conducătorilor de astăzi, gândurile şi planurile Craiului Munţilor sunt nişte vise naive. Iancu era acel lider idealist care la 24 de ani a fost capabil să adune în jurul său oamenii cu voinţă de piatră din Ţara Moţiilor. Alt interes nu avea Iancu decât să obţină drepturile cuvenite naţiunii române. Refuză decoraţia oferită de împăratul de la Viena, refuză mai multe întâlniri cu monarhul susţinând de fiecare dată cauza naţiunii române.

  • „Să se decoreze mai întâi naţiunea cu împlinirea promisiunilor!”

I-a răspuns Craiul Munţilor Împăratului de la Viena. Câtă diferenţă între eroul moţilor şi cei care conduc acum destinele românilor! Orice floare pusă pe mormântul Iancului de politicienii care au furat munca altora pentru titluri ştiinţifice şi onoruri academice, este o rană pe memoria marelui erou al Apusenilor. Orice lumânare aprinsă lângă crucea de piatră din cimitirul de la Ţebea de hoţii care au jefuit România şi se ascund de lege în spatele funcţiilor politice, ar transforma în cenuşă sufletul eroului care a pus mai presus de sine fericirea naţiunii.

Este surprinzător cum conducătorii naţiunii, de la Băsescu la Ponta, Antonescu, Becali sau Vadim Tudor îşi aduc aminte de Avram Iancu doar atunci când în jurul mormântului se adună puhoi de lume sau atunci când în faţa lor sunt instalate camerele de luat vederi ale televiziunilor. Nu am văzut sau nu am auzit de nici un politician de la Bucureşti care a aprins o lumânare şi a vărsat o lacrimă la mormântul lui Avram Iancu, trecând singur prin Ţebea.

Pentru un scurt moment din istoria românilor, Regele Ferdinand, înflăcărat de unirea Transilvaniei şi Banatului cu România spera că va putea să se ridice la înălţimea idealurilor lui Avram Iancu. Cu ocazia centenarului naşterii Craiului Munţilor, la Ţebea, Regele a rostit următoarele cuvinte:

  • „Ai murit chinuit pe roată, tu nefericitule Horia cu ai tăi! Iar tu viteazule între viteji, Avram Iancu, închis-ai ochii rătăcitori pe drumuri, singur numai cu fluierul tău, cu sufletul întunecat şi nemângâiat pentru că îţi vedeai zădărnicită ţinta luptelor tale şi totuşi jerfa voastră era sfântă căci dreptate s-a făcut îndeplinindu-se înţeleapta vorbă a poporului, <apa trece, pietrele rămân!>”

Singur a rămas Iancu şi rătăcitor prin istoria şi sufletul românilor, cum singure şi neîmplinite au rămas idealurile sale. Singurătatea Craiului Munţilor nu o va umple gloata de politicieni prezenţi an de an la Ţebea, nici coroanele sau discursurile lor. Pentru că unicul dor al vieţii lui nu au fost onorurile şi distincţiile ci fericirea naţiunii române.

 

Vezi și

Close