Home / Reportaj / PĂULEŞTI sau cea mai „beton” căţărare din toamna asta (GALERIE FOTO)
20170924_145603

PĂULEŞTI sau cea mai „beton” căţărare din toamna asta (GALERIE FOTO)

Coboram de la păstrăvăria pustie din capătul Văii Bulzeştiului şi tocmai ce se socotea mintea mea în gândul ei că restul, până la maşină, e rulaj. Chiar îmi schiţam în minte povestea în două părţi, urma s-o pun în ziar cât mai repede. Dar, cum setea era mare, am oprit puţin la o bodegă clasică de sat românesc, pe partea stângă, să luăm ceva apă. Şi de aici a început totul…

Sunt tentat să îmi leg şi eu „calul” alături de cel al moţului care e înăuntru la bere, dar mi-e teamă că îmi mănâncă şaua, aşa, de plictiseală. Imaginea duce cu gândul la „Profetul, aurul şi ardelenii” şi se pare că profetul e şi el la o masă pentru că atunci când intrăm suntem agăţaţi de un nene tare bine „făcut” care perorează despre numai el ştie ce şi restul consumatorilor îl ascultă.20170924_142143

Nu mai ştiu cine, poate chiar Jancsi, pune şi el o întrebare aşa, să facă conversaţie: oare drumul ce se vede imediat după birt, e ăla ce duce la Păuleşti? Că parcă auzise el ceva. Mai bine auzea proverbul cu „tăcerea e de aur”… Ni se confirmă şi bineînţeles că nu ne putem abţine. „Never stop exploring” scrie pe una din brăţările de la mâna mea stângă şi nu e un simplu logo, noi chiar pornim să explorăm.

Drumuleţul nu e asfaltat ci e din beton dar după câteva sute de metri ajung la concluzia că asta este cea mai bună soluţie pentru urcat asemenea coaste. Betonul n-are moarte! E făcut bine, viteza noastră nu e mare şi rosturile de dilatare sunt înguste, aşa că este exact ce trebuie şi continuăm. E palpitant şi mie îmi place mult să merg aşa, în necunoscut. Nu ştii cât e de greu, nu ştii când se termină… Doar dai la pedale şi speri să te ţină inima şi muşchii. De oprit n-ai cum, eşti cu gaşca, dacă nu opresc toţi, nu poţi opri chiar tu! E un fel de „joc la blind”, cum ar spune pocheriştii.

După prima curbă, când am văzut cum urcarea e la fel de grea, am zis că gata, nu e de mine. Dar, cum spuneam, nu era loc de abandon. Oricum, deja eu mă cunosc, aşa fac la fiecare început de drum dificil. Par a fi (parafină, vorba lui Şerban Foarţă) pe motorină, mă pornesc greu. Rememorez momentele recente în care trăgeam tare pe urcări de-mi ardeau coapsele, în ideea că nu mai am nimic de urcat până la Brad. Ei, uite, azi o să-mi demonstrez că şi dacă nu fac economie de forţe, tot voi putea merge până sus. Secretul pe „urgii” din astea este să încerci să fii calm, să pedalezi egal şi la limita gâfâielii. Pe gâturile de 20% care se tot repetă sunt un pic stresat, parcă mi-ar fi teamă că voi opri fără să vreau şi trag tare, să trec repede. Apoi încerc să îmi reglez respiraţia dar nu prea apuc pentru că urmează altul şi altul şi altul… Ridic o clipă privirea şi undeva sus, printre copaci, văd un zid de casă. Aha, mai e ceva… Ajung acolo şi văd că era, de fapt, drumul. Nu degeaba le zicem noi la căţărările astea „pereţi”.

Se poate, oare, mai greu? Mda, uite aici, unde pe drum mai este şi ceva nisip. Cu greu reuşesc să păstrez echilibrul. Dacă stau în şa, spatele deja doare, urcăm de mult şi roata din faţă tinde să se ridice de pe sol. Mă ridic din şa, patinez pe nisip sau pe câte o balegă uscată. Sunt ca pe sârmă, „puppet on a string”, vorba cântecului. Ce-ar zice dentistul meu dacă ar vedea pe unde merg cu bicicleta azi, la 24 de ore după ce mi-a pus implantul? Oricum, cred că ceva cedează şi acolo, poate din cauza pulsului care de mult nu mai coboară sub 160, pentru că scuip ceva roşu. Nu-i problemă, nu e prima oară. Sportul cere sacrificii.

O ultimă curbă strânsă la dreapta. Ultima? Aşa sper, pentru că îmi cam tremură „grisinele”. Îl ajung în sfârşit pe Jancsi care, nu ştiu de ce, pare să cedeze. Apoi iau curba şi văd motivul: cam 250 de metri de pantă aşa, la vreo 14-15% şi în capăt, unde Jozsi aproape că face zig-zag-uri pe drum, ceva şi mai şi! Dani e deja dispărut după curbă. Jancsi vrea să se oprească şi nu-l las. Ştiu ce e în mintea lui acum. Am trăit asta pe urcarea de la Târsa (v-o povestesc eu o dată şi pe aia), alături de Costi. Acum eu sunt în rol de motor psihic şi îl somez să pedaleze, orice ar fi. E greu, ştiu, în minte ai doar faptul că cineva te-a ajuns din urmă şi asta înseamnă că tu nu mai poţi, în spate sunt peste 2 kilometri care te-au stors, în faţă e ceva ce pare şi mai greu, tu tragi din greu aici şi te întrebi ce vei face pe porţiunea aia care e şi mai abruptă… De-ale noastre, de-ale cicliştilor. Îmi tot promit că într-o bună zi, pe o căţărare din asta, voi merge cu reportofonul pornit, voi înregistra cu voce tare tot ce-mi trece prin cap şi apoi voi trimite fişierul la un psiholog. N-ar fi interesant?

Cu calm, reuşim să dovedim şi panta asta. Nu mai e mult şi îi vedem pe ceilalţi doi „ortaci” cum ne aşteaptă sus, pe un plat. Gata. Am terminat. Am învins. Oricum, întotdeauna binele înfrânge J. Îi spun lui Jancsi că – faţă de urcarea asta – Căprioara noastră de acasă e cam cât un bacşiş de scoţian faţă de nota de plată. Are puterea să râdă. Mai mergem până se termină betonul şi revenim câteva sute de metri. De aici, dacă s-ar ridica ceaţa de pe el puţin mai sus, am putea vedea Muntele Găina. În schimb vedem Bulzu Mare, la doi paşi de noi, suntem la acelaşi nivel. Ce spuneam săptămâna trecută? Never say never.

Popasul e mai lung, îl merităm. Mănânc un baton de la Etixx şi băieţii fac mişto de mine, că de aia urc eu aşa. Etixx era pe vremuri o echipă de ciclism care a ieşit pozitiv la dopaje. Dar nu-i bag în seamă, ronţăi senin şi admir brânduşele de toamnă care colorează pajiştea de lângă noi. Ne vorbim să facem acasă un segment de Strava pe aici, să vedem cine a luat KOM-ul. Oare mai am ceva de mâncare? Cotrobăi prin buzunare şi dau de mărul de jos, de la tanti Paul, cea cu soţul din Păuleşti. L-am cărat până aici… Mărul, nu soţul… De-acuma nu-l mai mănânc, mai bine i-l duc maică-mii, să îşi aducă aminte de copilărie.

Pe coborâre facem poze şi rememorăm. „Uite, aici am zis că fac o pauză dar am mai mers un pic şi după aia…” Şi eu tot vroiam să mă opresc dar al dracului drum, când să cobor din şa, se înmuia panta şi continuam. Parcă cineva intenţionat l-a făcut aşa. La una dintre puţinele case, o tanti se uită după noi. E în faţa porţii şi păzeşte nişte ceapă pusă la zvântat. Nici n-am văzut-o pe urcare. Nici pe ea, nici măcar casa. Da’ în schimb pot să vă spun absolut tot ce scrie pe ghidonul meu şi pe pipa de la ghidon şi pe butucul roţii din faţă.20170924_150317

Stau îndelung în faţa unei căsuţe vechi şi părăsite. Are şi conie, are şi cuptor de pâine şi un târnaţ numa’ bun de stat la citit în el. Mă hotărăsc pe loc: jos, la birt, întreb a cui e şi o cumpăr. Cât poa’ să fie? Dar jos, un prieten de-al profetului îmi retează macaroana: „Casa lu’ Purcelu’? Aaa, e dată, a luat-o unu’ din Brad…”. Păcat. Chiar vorbeam serios. Profetul nostru e şi mai beat acum, susţine că e casa lui şi abia scap de el. Mă întreb dacă o fi al lui şi calul ăla legat de copac? Şi dacă da, oare cum merge cu el acasă? O să-l pună prietenii de-a latul şeii, culcat, cum voiau să-l pună pe Costi la Hercules Maraton, când avea cârcei şi nu mai putea alerga?

Pe coborâre am măsurat: 2,5 km cu 310 metri de urcare. Asta dă o pantă de peste 12% medie. Deja ştiu vreo patru din astea în Apuseni şi cine ştie câte or mai fi? Le descoperim noi. Până atunci, îmi stă pe creier Pasul Vâlcan. Am fost cu maşina. Când o să am curajul să mă duc acolo cu bicicleta, atunci pot zice că sunt ciclist. Dacă îl mai şi urc, atunci… Până una-alta, zburăm la vale, mai mult de teama ploii ce stă să înceapă şi dăm şi un mic contratimp – eu şi Jancsi – până la Brad. N-aş fi crezut că mai sunt în stare de aşa ceva! Şi nu e gata, la Deva mai am o căţărare: patru etaje cu bicla în spate, asta e la fiecare final de tură.

Jozsi şi Dani au rămas mult în urmă. Oare ce ar zice băieţii dacă, atunci când ajung în Brad, găsesc în loc de maşina salvatoare un bileţel pe care să scrie: am plecat, vă aştept în vârf, pe Dudeşti?..

Despre Alin Bonta

Citește și

MAIN FOTO

Pâinea de Cristur, singura din județ preparată cu maia (GALERIE FOTO)

În ʼ93 era aproape o ruină, dar acum este locul din care ies în fiecare …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *