NEWS ALERT:
Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / OBÂRŞA – TOMEŞTI sau cum cauţi oale tradiţionale şi dai de artă contemporană moţească
IMG_3878

OBÂRŞA – TOMEŞTI sau cum cauţi oale tradiţionale şi dai de artă contemporană moţească

Poate din cauză că sunt născut în Crişcior şi mă tot trage aţa spre origini, asta chiar şi atunci când plec de acasă pe bicicletă, dar să ştiţi că azi mergem iar în Ţara Moţilor. Probabil că nu e ultima excursie pe care o fac în zona Bradului, pentru că Apusenii sunt deosebit de frumoşi, dar promit aici, solemn, că în viitor voi porni în explorare şi pe Valea Jiului. E cam departe dar, în fond, numai pentru asta s-au inventat maşinile. Ca să te ducă la un prea îndepărtat loc de start într-o nouă plimbare cu bicicleta.

Reîntâlnirea cu Jancsi şi Călin, după o iarnă lungă care pe mulţi i-a oprit de la pedalat, şi reluarea turelor în care ei îmi prezintă zona Bradului, mă emoţionează atât de tare încât uit bidoanele de apă la maşină. Realizez lucrul ăsta numai după ce facem vreo 7-8 km spre Ţebea, aşa că ne abatem spre Rişculiţa, ca să oprim la un mic magazin sătesc de unde cumpăr o apă la jumătate. O voi folosi pe post de bidon toată ziua. În orice rău este şi un bine pentru că aşa, băieţii îşi aduc aminte că suntem „restanţi” cu un drum pe care n-am apucat să-l facem astă-toamnă. La ciclism nu e ca la facultate, îi spun lui Călin, aici avem sesiunea toamna şi restanţele primăvara. Uite aşa se naşte un nou episod din „Cu bicicleta prin Hunedoara”, neprogramat, pentru că vom merge pe drumul ce duce spre judeţul Arad şi la Obârşa vom încerca să urcăm până pe platoul unde se ţine, anual, un vestit târg al olarilor.

Facem stânga din Rişculiţa, chiar dacă amintirea Văii Bulzeştiului, frumoasă tare, mi-e încă proaspătă în minte şi renunţ cu regret la a merge într-acolo. Jancsi mă asigură că şi traseul de azi este cel puţin la fel de frumos. Nici n-are cum să fie altfel, pentru că e primăvară şi rulăm printre pomi înfloriţi, care miros fantastic. Depăşim Dobroţ, un sătuc de care vă mărturisesc că n-am auzit până azi şi ne setăm direcţia pe dealul din faţa noastră, acolo unde ar trebui să urcăm. Din păcate e macadam (asta ştiam), dar cum tocmai a plouat zilele trecute, pentru cursiere, cel puţin, este impracticabil. Ne mulţumim cu câteva poze prin sat, din care una cu un cazan de ţuică ancestral dar – ne asigură sătenii – perfect funcţional. Mai povestim cu oamenii, dar mi se pare că ei nu prea sunt atenţi la conversaţie, cuceriţi de „sculele” pe care le călărim. Acasă, privind la poze, i-am şi văzut cum nu aveau ochi pentru altceva.

Trecem în judeţul Arad pe o coborâre care ne cam scutură şi Jancsi îmi povesteşte despre tradiţia locală a oalelor de lut, aşa că nici nu-mi dau seama când… din nou se termină asfaltul. Mare diferenţă nici n-aş putea spune că este… Nu pot să înţeleg care e cauza acestor sincope de câţiva kilometri, care te împiedică să faci un traseu în buclă. Am fi putut ieşi la Hălmagiu şi să ne întoarcem pe şoseaua principală. Oamenii ăştia, edilii, deh, dacă sunt din judeţe diferite, se comportă de parcă ar fi şi din ţări diferite. Chiar unde oprim, pe coastă, e o oală mare, din piatră, ca un simbol al satului dar refuz, în glumă, să o fotografiez pentru că e în judeţul Arad şi nu face obiectul activităţii mele. Nu avem decât să ne întoarcem şi uite, din păcate, Jancsi a terminat poveştile care ar fi fost mai folositoare acum, pe urcare. Oare când am coborât atât de mult? E greu la deal şi mă bucur că sticla mea de jumătate cade din suportul de bidon, prea îngustă fiind şi aşa am ocazia unei mici pauze. Mai am noroc şi cu cireşii enormi şi înfloriţi complet care îmi abat atenţia de la pantele aspre, aşa că trec până la urmă de coamă şi reintru în mai prietenosul judeţ natal.

Şi dacă drumarii ne-au refuzat bucla de traseu, ne facem noi una, a noastră. După Dobroţ o luăm iar la dreapta şi trecem prin Leuţ, să-l luăm pe Adi. Până el îşi ia bicicleta, ne conversăm cu un bunic ce-şi cară mândru nepoatele cu căruţul. Moaţe născute în Italia că no, aşa-s acuma vremurile, lucrăm şi trăim pe la alţii. Frumoase foc, copilele, deşi cam tăcute, nu ştiu dacă din cauza hotarelor lingvistice sau a timidităţii.

Urmează acum să trecem prin Tomeşti şi să ieşim la drumul european pentru a ajunge la văile „de pe stânga” cum le spunem noi. Socotim direcţia de mers spre Oradea când le spunem aşa, poate şi pentru că venim dinspre Brad. În mijlocul comunei am noroc din nou că sunt cu brădenii, care opresc în intersecţie şi îmi atrag atenţia la o curte de pe dreapta. Poarta e larg deschisă şi în interior e plin de obiecte colorate, aruncate – sau, mă rog, aranjate – aiurea, după umila mea părere de turist necunoscător într-ale artelor. Nea Milu, care locuieşte aici, a adunat tot ce i s-a părut lui interesant şi aşa s-a ajuns la aranjamente de genul telefoanelor vechi, de plastic, cu disc, aşezate pe un cartuş gol de toner sau a dopurilor colorate de sticle, bătute în cuie pe un trunchi de copac, ca să formeze un mic motiv naţional. Cruci ce imită originalele de la Săpânţa, ciubere care au deasupra un lighean emailat ruginit din care apare, înfipt într-o bâtă, un cap de păpuşă… Aş zice că ce am în faţa ochilor e un kitsch perfect, dar la fel de bine, dacă trece pe aici un turist american excentric, ar putea spune că e un muzeu sătesc de artă contemporană. Fac fotografii multe şi vă las pe voi să apreciaţi. Oricum, un „obiectiv” ce nu trebuie ratat dacă sunteţi prin zonă.

Continuăm periplul şi, cum face întotdeauna, Jancsi continuă şi el să salute fiecare sătean pe care-l vede prin curte, cu un deja binecunoscutul de noi „Doamne ajută!”. Sunt sigur că dacă şi-ar lua pe el un tricou negru cu guler alb s-ar găsi o babă mai chioară care să-i întoarcă vorba cu un umil „Sărumâna, părinte!”. Nu mergem direct spre Târnava de Criş, ci mai zăbovim oleacă pe partea „dreaptă” pentru ca din Şteia să dăm o fugă până la Livada, să nu lăsăm nici măcar un kilometru de drum neparcurs. Soţia lui Jancsi a fost pe vremuri învăţătoare aici şi ăsta poate fi un motiv suficient de bun pentru nişte ciclişti amatori de plimbări ca să mai facă o deviere de la traseu. Este incredibil ce asfalt impecabil avem sub roţi acum! Putem şi noi să ne clătim ochii liniştiţi cu minunăţia de peisaj prin care pedalăm. În jurul nostru sunt numai dealuri verzi, unde şi unde câte o căsuţă sau câte o şură, drumeaguri înguste între ele şi ne promitem ca la coborâre să urcăm pe câteva doar aşa, să ne mai antrenăm picioarele pe ceva mai dur. De unde le privim acum, drumurile par pereţi verticali dar ştiu că nu sunt chiar aşa, perspectiva păcăleşte. În sat, în Livada, stăm câteva minute de vorbă cu un stupar care profită de căldura care a venit brusc şi şi-a scos la muncă „angajatele”, dar nu zăbovim mult pentru că eu sunt alergic la înţepătura de albină şi pot fi probleme mari în caz că…Text.1

De pe unul dintre drumeagurile alea înguste, pe care urcăm cu preţul unei lejere lipse parţiale de aer în plămâni şi a câtorva zeci de mililitri de transpiraţie, putem admira acum culmea de la Găina, care e încă sub zăpadă şi îmi dă aşa, o impresie de munţi elveţieni. Aflu cu ocazia asta că la târgul tradiţional de acolo e bine să mergi doar o dată, cine se întoarce şi a doua oară este… nu pot scrie, nu e voie. Călin vrea de fapt să-mi spună că tradiţia în sine s-a cam diluat şi au rămas doar comerţul şi manelele. Nici nu mă mir, gândindu-mă la câte am văzut în plimbările mele prin satele româneşti.

Text.2Căsuţa veche şi poate pustie, dar care are lângă pridvor o tufă ninsă cu flori necunoscute mie, este ultima imagine notabilă înainte de a trece peste drumul european şi a porni pe celelalte văi. Ba nu, mă uit acum la fotografiile turei şi nu-mi pot explica cum de era să uit câmpul de-a dreptul imens pe care pare că a plouat cu păpădii! Bineînţeles că am oprit, în fond pentru asta facem turele cu bicicleta, pentru minunăţii din astea. Doar la plantaţiile de rapiţă, care vor înflori şi ele peste câteva săptămâni, am mai văzut atâta galben pur în natură! Sau la câmpiile cu floarea soarelui. Prietenul Van Gogh, dacă în loc să trăiască la Arles cu Gauguin, ar fi trăit la Tomeşti, cu nea Milu, printre păpădii, sigur le făcea celebre şi pe astea, la cum ştia el să picteze galbenul. Da’ ne desprindem şi de câmpul ăsta păpădit, pentru că de aia am plecat de acasă cu bicicleta, să pedalăm şi pornim spre Vaţa. Eu de fapt pentru văile Căzăneştiului şi Ciunganiului am venit azi de la Deva, dar vedeţi, nu e cum te socoteşti, ci mai mult cum le nimereşti. Ne-am luat cu vorba, am uitat bidoanele la maşină şi aşa am ajuns pe la Leauţ şi Livada. Noroc că mai există şi un episod viitor.

 

Despre Alin Bonta

Citește și

cetate

Idei de relaxare pentru 1 mai. Vizionări de filme, spectacol folcloric, plimbare cu mocănița sau vizite la Castel, cetate sau Sarmizegetusa Regia

Ziua de 1 Mai este o ocazie numai bună pentru a pleca de acasă și …