Home / Reportaj / O zi din viaţa unui „urgentist”: adrenalină, stres imens, durere şi o picătură de mulţumire (GALERIE FOTO)
site

O zi din viaţa unui „urgentist”: adrenalină, stres imens, durere şi o picătură de mulţumire (GALERIE FOTO)

Medicii specializaţi în urgenţe sunt una dintre „speciile pe cale de dispariţie” din sistemul sanitar românesc. Sunt plătiţi prost, jignitor chiar. Puţini rezistă mai mult de 10 ani într-o secţie de urgenţe. Majoritatea celor care au depăşit acest prag şi au rămas, sunt acum trecuţi de 50 de ani. Din această categorie face parte şi doctorul Horia Talfeş, (55 de ani) „urgentist” la Hunedoara încă din 1990.

Ora 07.30. La poarta Spitalului „Dr. Alexandru Simionescu” din Hunedoara e agitaţie. Se face schimbul de ture. Trei ambulanţe, una după cealaltă intră în viteză. Victimele unui accident de circulaţie, un bărbat şi două fete, sunt scoase din maşinile cu girofaruri şi duse-n Urgenţă. Doctorul Horia Talfeş abia dacă apucă să-şi ia „salopeta” de lucru înainte de a trece la treabă. Rând pe rând, doctorul îi consultă pe cei trei răniţi, apoi îi trece pe fiecare pe la ecograf. Toţi trei sunt în stare de şoc, mai ales fetele. Au 12, respectiv 15 ani. Li se adresează pe numele mic şi le vorbeşte pe tonul calm al unui bunic.

Vals pe fâşia dintre viaţă şi moarte

2-dr-horia-talfesSpaţiul principal al Secţiei de Urgenţe din Hunedoara are un culoar lat de un metru şi jumătate. Perpendicular pe acest culoar sunt trei spaţii cu câte două paturi. În capătul culoarului sunt alte două încăperi, una pentru terapie, alta pentru chirurgie. Spaţiul pare suficient. Nu şi la „minutele de vârf”, momente care apar aici aleatoriu. După ecografie, bărbatul rănit în accident e trecut în spaţiul de chirurgie. Una dintre fete rămâne la ecograf, iar cealaltă e dusă în spaţiul de terapie. Pe un alt pat, doctorul Talfeş trebuie să monitorizeze şi o bătrână de 86 de ani a cărei viaţă poate înceta în orice clipă, până când este preluată în secţia de Terapie Intensivă. Are un anevrism de aortă abdominală, trombozat, posibil fisurat. Pe o masă îngustă de pe culoarul secţiei se scriu hârtii şi sunt multe. Atât de multe încât ai impresia că aici şi asistentele şi medicul înoată între pacienţi şi hârţogăraie. „Asta este, peste tot e aşa. Şi dincolo e aşa. Trebuie să completezi hârtii ca să te poţi justifica” spune doctorul Talfeş. N-are timp de interviuri. Ca toţi ceilalţi din secţie, dă impresia că mai are puţin şi începe să alerge dintr-o parte-n alta. Se grăbeşte făcând paşi mari, în ritm alert, uneori în lateral, de parc-ar încerca să valseze. De fapt se fereşte de colegii şi colegele care trec pe acelaşi culoar devenit şi mai îngust. E asaltat de patru urgenţe simultan, pacienţi care aşteaptă dincolo de uşă şi mai bagă capul nerăbdători întrebând „Da’  noi mai stăm mult?”, hârtii pe care trebuie să le completeze şi colegi (un medic debutant pe Urgenţă, medici din alte secţii şi asistente) care-i cer lămuriri. Răspunde scurt, la obiect, şi vorbeşte în ritmul unui speaker de la licitaţiile din America pentru a câştiga timp. Când mai are vreme să mai şi inspire, doar el ştie. Preţ de două ore nu are absolut nicio secundă de repaos. Când să-şi mai tragă sufletul, un bătrân şi un bărbat de 38 de ani, amândoi cu probleme cardiace, intră la consult. Doctorul Talfeş profită de minutele-n care asistentele pregătesc pacienţii şi le fac câte-un EKG pentru a mai completa nişte hârtii, pe-un colţ de masă. Ar termina mai repede dacă telefonul fix de lângă el n-ar suna într-una, iar pacienţii care bagă capul pe uşa de lângă masă ar mai înceta să vină şi să-l tot întrebe, ba una, ba alta. Răspunde la telefon, dă indicaţii pacienţilor (unora le face şi educaţie medicală-ntr-un minut) în acelaşi ritm alert, după care se-ntoarce la pacienţii cardiaci.

Cele mai grele 10 minute din tură

3-dr-horia-talfesSe face 9.30. E vremea, din nou, pentru completat hârtii. Acum are timp şi pentru o jumătate de covrig. Abia la 9.40 găseşte şi 30 de secunde pentru o gură de cafea. Dar asta în timp ce dă telefoane pentru a găsi metode de transport spre clinici de specialitate pentru cei trei răniţi din accident. Una dintre fete are o fractură cervicală, iar spitalul din Hunedoara nu are neurochirurg. Bărbatul e cadru militar şi trebuie dus la un spital militar. Trei ambulanţe cu trei medici sunt greu de găsit în Hunedoara şi de trimis la Cluj ori Bucureşti. Printre pacienţii care-l aşteaptă pe paturi, sau la intrarea în secţie, doctorul Talfeş este cel care trebuie să se ocupe şi de o chestiune pur administrativă: soluţie de transport ieftină, dar cu asistenţă de specialitate. Aberant!. „O-ho, nu e prima dată. Uneori trebuie să iei la telefon toată ţara ca să găseşti soluţia”, spune doctorul. Nu rezolvă problema, pentru că, pe uşă intră o doamnă muşcată de câine. Se-ntoarce la consultaţii. Apoi o bătrână cu dureri mari de spate. Apoi un bătrân cu o angină pectorală pe un fond de bronho-pneumopatie obstructivă cronică. Pe la 10.20 o asistentă din altă secţie apare pe uşă: „Bună ziua, domnu’ doctor!”. „Crezi?”, îi răspunde dotorul zâmbind. Zâmbetul îi e reţinut pentru că partea cea mai grea abia acum urmează: trebuie să-i spună bărbatului rănit în accident că soţia lui a murit. Femeia nici n-a mai ajuns la Urgenţa din Hunedoara. Îl mai lasă un pic, să-şi revină din şoc. Între timp, pacienţii continuă să vină. Pentru cei care refuză internarea trebuie să scrie prescripţii. Şi o face în timp ce le şi explică tot, de la „mecanismul” afecţiunilor şi consecinţe, până la medicamentele prescrise. Între timp, trebuie să-şi bată din nou capul cu o soluţie de transport pentru cei trei răniţi din accident. Abia pe la 11.30 are câteva minute libere. Sunt însă cele mai grele. Merge în rezerva în care se află bărbatul rănit în accident şi iese după vreo 10 minute, zicându-le asistentelor cu o voce sfârşită: „I-am spus”. Asistentele răsuflă şi ele, oarecum, uşurate. Fetele rănite în accident şi bărbatul le-au întrebat, preţ de trei ore-n şir, „Unde e mami?”, respectiv „Ce ştiţi de soţia mea?”, iar asistentele au tot fost nevoite să evite răspunsul. Ele nu au voie să ofere asemenea detalii. Doar medicul poate. Abia după ce-şi termină tura avea să ne explice şi de ce, în toată nebunia din secţie, a stat 10 minute cu un pacient stabilizat : „În asemenea cazuri, nu poţi să te duci să-i spui omului «Ştiţi, soţia dumneavoastră a murit, îmi pare rău» şi să pleci. L-am lăsat câteva ore să fiu sigur că e stabil hemo-dinamic şi că a ieşit din şocul accidentului”.

În secţie viaţa merge mai departe. Trebuie. Apare un tânăr de vreo 30 de ani care se ştie cu o piatră la rinichi: „Domnu’ doctor, da’ mă doare aşa de tare!”. „Se poate şi mai tare. Aţi născut vreodată?” îi răspunde doctorul cu un zâmbet încă afectat de momentul greu de dinainte. Apoi îşi consultă pacientul şi-i explică rapid, dar calm, ce şi cum, de la cap la coadă. De la un pacient la altul, de la un telefon la altul, de la o hârtie la alta, se face ora 15.00, iar tura doctorului Talfeş se încheie. „Aţi văzut o tură normală”, ne spune la final.

Viaţă de „urgentist”

4-dr-horia-talfes„Tura de zi a unui urgentist e de şapte ore. Apoi vine garda, de 10 ore pe parcursul săptămânii şi de 12 ore în weekend. Acum, mă duc în oraş să cumpăr oase pentru «băieţeii» mei (Athos – un ciobănesc german şi Axel – un haski siberian), merg acasă, le dau să mănânce, mănânc şi eu, poate apuc să dorm o oră, după care ies un pic în grădină, apoi îi scot pe băieţi la plimbare şi diseară plec la Bucureşti. Mâine am o şedinţă acolo, de la 9 la 16.00, apoi iau trenul înapoi spre casă, ajung duminică dimineaţa la 3, iar duminică seara intru de gardă”, spune doctorul Talfeş. În câte-o zi, mai apucă să se uite, seara, un pic, la televizor. E singur. „Ăsta-i preţul pe care-l plăteşti. Programul de la serviciu şi doctoratul meu în medicină (pe traumatologie de urgenţă) m-au costat o căsnicie. Sunt divorţat de şase ani. Aşa se întâmplă în meseria asta, e posibil ca, la un moment dat, celălalt să nu te înţeleagă”. Câtă vreme a lucrat la teza de doctorat, a fost obligat de situaţie să-şi deschidă şi un cabinet privat, pentru a dobândi competenţe medicale suplimentare. Are timp de el doar patru ore pe săptămână, cel mult. „Eu îmi fac programările, iar atunci când sunt obosit, nu consult la cabinet. Nu vreau să dau chix din cauza oboselii. Aşa mi se pare corect şi faţă de mine şi faţă de pacient”, explică dr. Horia Talfeş.

„Dac-aş avea 25 – 30 de ani, sigur aş pleca”

Când vorbeşte despre fiul său, Bogdan, chipul i se luminează din nou. „E medic cardiolog, la Stuttgart. Eu l-am dus acolo. N-am vrut să-l las aici. Nu merită, în condiţiile actuale. Alaltăieri şi-a luat primul salariu, după prima lună de muncă: 2.500 de euro. Eu am 26 de ani în Urgenţă, aici, am un doctorat, am dublă specializare şi, cu tot cu gărzi, până în septembrie, anul ăsta, am câştigat vreo 5.000 de lei. Abia în toamna asta s-a mai schimbat ceva în bine, dar retribuţia mea totală, cu tot cu vechime, cu tot cu doctorat şi sporuri, rămâne mult mai mică decât a unui medic debutant în Germania sau Anglia. Dacă aş avea 25 – 30 de ani, sigur aş pleca. Dar nu plec, pentru că sunt singur, am 55 de ani şi mai am lucruri de pus la punct pe-aici. Am avut oferte să plec încă de când am terminat facultatea”. Doctorul Talfeş nu pleacă, în condiţiile în care are şi acum o ofertă din Londra, cu 1.900 de lire pe săptămână, cazare, transport şi un program mult mai lejer decât la Hunedoara: o consultaţie la o oră şi jumătate. Într-o oră şi jumătate, la actualul loc de muncă, e nevoit, uneori, să facă şi patru sau cinci consultaţii. În plus, mai mult ca sigur că, la Londra, s-ar respecta normele internaţionale în domeniu privind orele suplimentare: cel mult 350 pe an. În România, orice „urgentist” ajunge şi la 1.000 – 1.200 de ore suplimentare pe an, ore care, cel puţin până în septembrie anul acesta, nu erau plătite suplimentar.

Cea mai grea gardă

5-dr-horia-talfes„Cele mai grele gărzi sunt cele din noaptea de sâmbătă spre duminică. Sunt chefuri, vin bătuţi, băuţi… aici n-avem niciun sistem de supraveghere video… E greu. Şi mai vin şi turişti străini. Sunt destul de mulţi, în ultimii ani, în Hunedoara. Eu mă descurc cu ei, pentru că vorbesc engleză.

Una dintre cele mai grele gărzi a fost tot una de noapte. Eşti singur, ca medic, când, în mod normal ar trebui, pe orice secţie, să fie permanent doi medici plus un pediatru. Pe la 22.00 ne-am trezit cu 9 răniţi dintr-un accident rutier. Până la 5 dimineaţa am lucrat încontinuu pe ei”.

Două miracole şi un dezastru

Revelaţia de la Revoluţie: „De ce port iconiţă la gât? Pentru că cred în Dumnezeu. Declicul s-a produs la aşa-zisa Revoluţie. Em plecat din Cluj, unde-mi terminam rezidenţiatul, să lucrez ca medic voluntar, în decembrie ’89, la Spitalul 2 CFR. Soţia mea rămăsese la Cluj. Era însărcinată. Se trăgea-n spital din nişte transportoare care tot treceau pe bulevard cu luminile stinse. A fost cumplit. Nu ştiam dacă mai apucăm a doua zi. Asistentele amenajaseră într-un colţ al secţiei un fel de mic altar. M-am dus şi eu acolo şi m-am rugat dacă există un Dumnezeu, să-mi mai dea şi mie câteva zile, să aflu ce o să am, băieţel sau fetiţă, pentru că nu apucaserăm să facem nicio ecografie”.

Minunea produsă de perseverenţă: „Într-o seară a fost adusă o femeie de 30 şi ceva de ani. Era la început de ianuarie. Soţul era înzăpezit în tren, undeva prin Moldova. Doamna avea o gastrită, s-a dus la baie să vomite de câteva ori, dar ultima dată n-a mai ieşit. Era doar cu fiul ei de 12 ani acasă. Când a ajuns aici era în stop (cardio respirator – n.red.) de cel puţin 10 minute. Am început resuscitarea, n-a mers, n-a răspuns nicicum. Am fost cu doctoriţa Ivanov (cardiolog) de gardă în noaptea aia, şi cu doctoriţa Jung, pe ATI, două foarte mari sufletiste. Noi tot încercam, nu răspundea nicicum. La un moment dat, se deschide  uşa, intră băieţelul, se aşează în genunchi lângă pat şi spune «Ştiţi, nu-i nimeni cu mine. Tata nu-i cu mine să vă convingă să n-o lăsaţi pe mama. Mai încercaţi. N-o lăsaţi pe mama, e mama mea şi pe altcineva nu am aici şi o să vină tata şi o să vă mulţumească». După 50 de minute am pornit cordul. După 24 de ore femeia a deschis ochii. Se punea problema, la atâta timp pe un asemenea grad de hipoxie cerebrală, că va rămâne plantă toată viaţa. După 24 de ore a deschis ochii, după 48 de ore a început să vorbească salată de cuvinte, după trei-patru zile a început să recunoască copilul. După o săptămână mergea, vorbea normal, s-a reabilitat complet. După o jumătate de an fuma şi bea cafea ca o turcoaică”.

Un caz cumplit: „Of… . Mda… A fost soţul unei infirmiere de aici, Manuela. Era şofer la Dolomită, la Zlaşti. A făcut o pană. S-a apucat să schimbe roata exact în perioada în care, în carieră, se detona. La explozia de acolo, un bolovan i-a căzut direct în cap. Practic a murit pe loc. L-au adus în Urgenţă, am încercat să-l resuscitez şi-am plâns de ciudă că ştiam că trebuie să vină Manuela în tura următoare şi eu trebuia să-i spun că bărbatul ei a murit. Aici e un mare consum… când trebuie să dai asemenea veşti. Când e bine, tuturor li se pare normal că e aşa. Când nu e bine… Uneori îţi vine pacientul pe picioare şi-ţi moare în 5 minute. Poate să fie o ruptură de cord. Şi aparţinătorii nu înţeleg şi spun «Cum, a venit pe picioare! Voi l-aţi omorât!». Iar acuzele astea dor cel mai tare. De multe ori te gândeşti şi tu, ca medic, că încerci, faci tot ce poţi, dar mai depinde şi de Cel de sus. Dacă-i dă zile, o să aibă, dacă nu… n-o să aibă oricât ai încerca.  Eu, de încercat, încerc mereu, cât pot de mult”.

Despre Ciprian IANCU

Citește și

IMG_3713

Primul târg modern al pădurenilor, la Ghelari (GALERIE FOTO)

Un proiect cu finanţare elveţiană îşi doreşte să scoată din amorţeală două dintre cele mai …

6 comments

  1. Simona Georgescu

    Respect! Chiar dacă sunt cadru medical tot am simtit frustrare, emoție, lacrimi curgând…Sănătate si putere în muncă!

  2. Respect! Multa sanatate si putere de munca!

  3. Bătrânul cronicar

    Felicitări! Asta este meseria de gazetar!

  4. Lugojan Octavian

    Respect, sanatate si putere de munca pt un profesionist – dl doctor Horia Talfes!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *