Home / Comunitate / (GALERIE FOTO) MUSARIU – RUDA BRAD, sau cum am descoperit că şi Bradul are centură
Musariu.15.07.2017.m

(GALERIE FOTO) MUSARIU – RUDA BRAD, sau cum am descoperit că şi Bradul are centură

Tură de după-amiază cu bicicleta şi – pentru că reuşesc să mă smulg din câmpul muncii mai repede decât de obicei – îmi propun să merg pe Valea Bradului. O tură mai lungă decât de obicei, cred că o să adun azi vreo 100 de kilometri. Plec abia după ora 4 şi sunt puţin contratimp. Nu-i bai, asta o să mă facă să pedalez mai serios. Decât de obicei.

Vânt nebun din faţă începând din oraş. Da’ nu aşa, oricum. Rafale. Pedalez greu şi în cap nu am decât gândul că, dacă mi-am propus să fac tura, o s-o fac. Când vreau, pot fi foarte încăpăţânat. Ştiu că plumbul din picioare se va dizolva în timp, dar de data asta parcă e cam lung timpul… Rulez cu speranţa că până la urmă vântul mă va lăsa în pace. Hai, după pod, văd eu cum va fi. E la fel. Hai, că intru pe vale şi se mai domoleşte. Poveşti. La un moment dat încetinesc lângă nişte muncitori de la drumuri şi îi rog să mai închidă geamul, că e curent. Se prind instant, ceea ce nu speram.

Pe la Vălişoara se asfaltează, semaforul pe roşu este chiar la intersecţia cu nebunia aia de pantă, pe drumul nou ce face la stânga. N-am eu azi picioare de aşa ceva! Aleg să trec pe roşu. Ăsta-i un fel de autodenunţ dar a trecut deja ceva vreme şi sper că s-a prescris. Nu-i vorbă, am refugiu pe când urmează să vină maşinile din sus şi nici n-au fost multe, vreo 6-7. Apoi urc prima pantă, până în sat, ca de obicei, cu 20 la oră. Deja sunt intrat „în pită” complet. Pe Dealu Mare urc aşa cum fac în ultima vreme, pe foaie mare, atâta concesie îi fac vântului că pun pe pinionul de 28, dar la viteză reuşesc să rezist la 16-17 la oră până în vârf. Primele arsuri în coapse. Le ignor, pur şi simplu, ăsta-i tot secretul. La vale, cum să dai viteză? Pe rafalele alea? Vântul nu bate doar din faţă, e contra mea indiferent în ce direcţie mă întoarce şoseaua. După Hanul Cerbu mă întâlnesc pe Jancsi şi îl invit la o îngheţată la Zăli, mătuşa mea din Zdrapţi. Dar el are alte planuri, aşa că ne urăm drum bun şi fiecare merge pe ruta lui. Şoselari…, ăstaaa, şoselari. MTB-iştii zic despre noi că n-avem spirit de gaşcă…

N-am ajuns încă în Brad şi mă gândesc doar la cum voi trece peste tranşeele alea dintre oraş şi Crişcior. Mi-e milă de Toni (asta e bicicleta mea, pentru cine nu ştie) şi de roţile ei. Prind cu coada ochiului un drum proaspăt asfaltat spre dreapta, pe tablă scrie Musariu, hai să văd ce-o fi pe aici, că nu trebuie neapărat să ajung în Brad. Inspirată decizie. Da’ să nu credeţi cumva că asfaltul ăla frumos ţine mult, nu, acolo jos era doar pentru impresia artistică. Dar drumul e bunicel şi urcă susţinut, tot mai greu, prin sat. Încerc să obţin informaţii dar nenea cu care vorbesc tocmai şi-a testat ţuica rămasă de anul trecut şi nu prea înţeleg nimic. Mă întreb doar cât mai ţine asfaltul…

Drumul ăsta e plin de surprize! Opresc să văd mai bine pe stânga o şură pe pereţii căreia tronează două basoreliefuri cu daci, iar la intrare e străjuită de doi lupi de piatră fioroşi. Artiştii locali expun. Naiv, dar expun.

20170401_141317

Trec şi de „treptele romane”, acum nu am timp dar îmi propun să văd data viitoare ce e şi cu astea, pentru că sigur voi reveni pe-aici, prea e frumos. Undeva, într-o curbă strânsă la stânga asfaltul lasă locul unui macadam bunicel şi îmi fac curaj să trec pe cursieră. Se dovedesc a fi doar vreo 400 de metri şi Toni se cam zbate în frâu, dar rezistă. Coborâre. Studiez drumul pentru întoarcere, pun Garminul pe arătat panta şi mă îngrozesc: 15%. Apoi, pe serpentinele alea care seamănă leit cu Mortirolo, la monumentul lui Pantani, 17%. Mă ia dracu’ la întoarcere! Parcă văd că îmi caut motive să mă-ntorc pe drumul normal: că n-am timp, că vine noaptea peste mine… Din astea, deja mă cunosc. Între timp admir versantul din stânga mea unde, într-un peisaj bucolic, stau atârnate în pantă vreo trei căsuţe, o minunăţie! Mai la vale încep să recunosc locurile, am ieşit chiar în curba aia ce ducea pe vremuri la Mina Barza şi care e tăiată de o potecă pieptişă, de-i zicea lumea „Drumul socialismului”, că era grea… Ies exact la casa unde locuia bunica mea şi unde îmi petreceam vacanţele de vară. No, uite că are şi Bradul centură şi nu aşa, oricum, e ca la Viena, peste dealuri!

Îngheţata o mănânc din voleu, la Zăli. Tare bună, dar mâncată în 15 minute şi hai acasă! Am făcut până acolo două ore, pe vântul ăla de la pornire, este o performanţă. Unde naiba mă grăbesc, de fapt? Mai am încă alte două ore până se întunecă, clar că am vreme destulă. Ştiu eu bine, mă grăbesc acum să văd cum e urcarea dinspre Valea Berzii. Jancsi tocmai ce mi-a zis că e grea, pe alocuri foarte grea. Spre surprinderea mea nici nu caut motive să renunţ la ea, ăsta e semn bun, am încredere în mine.

Dau uşurel pe acel 5% de la început, opresc să golesc surplusul, să nu-l car cu mine sus şi după aia drumul mă ia tare, cu 12% înclinare. Trec rapid pe pinionul de 28, mă ridic chiar din şa. Ce-o să fac mai sus? Pe „Micul Mortirolo” mă ridic iar din şa, de data asta pe 32, nu că ar fi panică (aşa-i spun eu la ultimul pinion, cel de 32, „pinionul de panică”) dar mai scutesc un pic picioarele. Roata din spate lunecă dacă apăs prea tare aşa că o las încet, ardeleneşte. Pe jos sunt pietricele, nisip, îmi ţin echilibrul cu greu dar urc. Apoi începe o neeesfârşită pantă cu 12-13%. Are aproape un kilometru şi cu ocazia asta îmi descopăr nişte muşchiuleţi noi, undeva între spatele coapsei şi fesieri, mă ajută să urc aşa că sunt încântat să-i descopăr. Ajung aproape sus, mai am cam 500 de metri şi sub mine mai e „doar” 10%. Revin pe 28, mă aşez mai bine în şa şi înjur un câine care se dă la mine. „Lasă-mă, bă, în p… mea, nu vezi că oricum mi-e greu?”, spre hazul unui nene dintr-o curte. Îmi face cu mâna şi eu iau o mână de pe ghidon şi îl salut. Faza asta are pentru mine exact efectul publicului de la marile tururi, dau mai tare la pedale şi ajung sus.

Pe macadam controlez bicla mai ceva ca pe un MTB şi îmi zic că dacă fac toate astea pe roţi de 23 mm, de ce dracu’ nu-mi place să o fac şi pe roţi adevărate, late şi sigure? Mister… Trec printr-un tunel verde care e aşa de des încât se face practic noapte, nu prea văd pietrele şi atunci aplic tactica de la MTB, o las „să curgă”. Dacă fac pană, asta e, am timp s-o rezolv. Am urcat binişor, ca timp. Nici nu mă gândesc că aş putea cădea, chiar dacă dau de câteva ori prin nişte noroi pe care patinez, dar am aşa un control bun la Toni încât nu-mi pasă.

Doamne, cum cobor pe îngustimea aia, când începe asfaltul! Curbele sunt line, bicla face exact ce vreau eu şi sunt fericit. De-a dreptul fericit. Doar faptul că la trecerile bruşte între lumină şi soare nu prea văd nimic în faţă câteva secunde îmi mai temperează elanul, altfel îmi vine să las dracului frânele şi să zbor… Sunt gata să dau peste un grup plecat cu MTB-urile la plimbare. Săteni. Se sperie de mine şi coboară de pe bicle iar eu trec ca vântul, de data asta le bat eu din faţă şi chestia asta pare să îi încurce şi pe ei.

Opresc la intersecţia cu drumul mare, să mănânc. Mă roade un pic foamea cu toate că m-am îndopat cu îngheţată. Iau şi vreo două dextroze de sub marginea pantalonilor, ce bine stau ele acolo şi ce la îndemână sunt! Mă uit în jur, să văd cum e vântul. Care vânt? Nu mişcă nici o frunză, atmosfera e aşa de liniştită şi aerul în jurul meu e complet nemişcat, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. După ce m-a făcut varză la venire, acum, când speram să mă „ducă” puţin, chiuleşte. Pornesc şi sub mine e asfalt din ăla nou, nici nu simt cum rulez, efectiv. N-am mai mers de mult pe aşa minunăţie!

Sunt după trei zile de bicicleală grea şi totuşi pe urcarea de pe Dealu Mare fac personal-best pe Strava! Dracu’ să mă mai înţeleagă, cred că reacţionez numai când mi-e foarte, foarte greu. Încerc chiar să urc şi de pe partea asta tot numai  pe foaie mare dar după primele două serpentine renunţ. Este, totuşi, un început. Pun pe cadenţa mea de 90, pe pinionul de 23 şi foaie mică şi dau constant. Nici nu ştiu când ajung sus…

Sunt la kilometrul 73 al turei şi de aici mă pot odihni, e doar la vale. Basme! Bineînţeles că mă ia valul şi până la podul de peste Mureş fac o cursă de contre-la-montre cu media de 40 la oră. De pe la terasele birturilor săteşti mă urmăresc priviri, prin ceaţa berilor, sau numai mi se pare mie? Pe mica urcare de după podul peste Mureş, până la sensul giratoriu salvator, unde, de obicei, fiind la final de tură mi-e greu, acum urc cu 17 km/oră, ridicat din şa. Sunt într-un fel de transă, de la oboseală, sigur. Cobor cu 60 la oră şi îmi continui cursa până la Cal. Pepsi, la covrigi e coadă aşa că renunţ, deşi aş fi meritat unul. Faină treabă am făcut azi! Mâine bazin, saună şi atât. Indiferent de direcţia vântului.

Alin Bonța este autorul cărților „Cu bicicleta prin Pirinei” și „Cu bicicleta prin Corsica”. Volumele se pot comanda pe www.tipardeva.ro

14657264_151059758690796_992799521688749953_nCitește, descoperă și răspunde corect. 17880474_265020147294756_6577868346759671674_o

„Glasul Hunedoarei” vă oferă, săptămânal, una dintre cărțile autorului Alin Bonța, în care veți putea vedea, prin ochii lui, minunatele și captivantele peripeții ale sale, făcute pe bicicletă.

Săptămâna aceasta, întrebarea la care trebuie să răspundeți corect este:

„Cu ce seamănă serpentinele din Musariu?”

Taloanele pot fi depuse până miercuri, 26.07.2017, ora 12, în urna specială, pe care o puteți găsi la sediul redacției „Glasul Hunedoarei”, din Deva, Bulevardul Decebal, bl. M, parter.

Norocosul câștigător al tombolei va fi extras în aceeași zi, la ora 13, iar rezultatul extragerii va fi publicat în ediția de joi, 27.07.2017, a cotidianului „Glasul Hunedoarei”.

Mai puteți citi și:

„Cu bicicleta prin Corsica” – o aventură de care ai parte citind o carte

 

 

Despre Alin Bonta

Citește și

florin-roman-pnl

De blamat 20.09.2017

Fostul președinte interimar al PNL Hunedoara, Florin Roman, Pentru că a făcut greva foamei „între …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *