Home / Reportaj / LUNCOIU DE SUS – DEALU FETII sau cum te poţi rătăci într-un sătuc ascuns de lume (GALERIE FOTO)
1

LUNCOIU DE SUS – DEALU FETII sau cum te poţi rătăci într-un sătuc ascuns de lume (GALERIE FOTO)

De câte ori cobor Dealu Mare mergând înspre Brad, atenţia îmi e atrasă de un drumeag ce urcă aproape vertical pe o coastă, în dreapta mea. Îl văd încă de sus, din vârf. De acolo aşa pare: vertical. Când mă întorc de la Brad, mă întreb unde duce drumul ce face la stânga, la intrarea în Luncoiu de Sus. Pe culme e o clădire albă care noaptea e luminată feeric, în multe culori. Castel? Biserică? Azi sunt hotărât să dezleg „misterele” astea, mai ales că Jancsi, brădeanul meu îndrăgostit de bicicletă, mi-a spus că acolo e şi un drum ce le leagă.

Îl chem cu mine pe Radu, în ideea că astfel vă mai pot prezenta un prieten ciclist. Nu vine. Că e frig. Insist. Atunci mărturiseşte că vrea să o vadă pe Halep în finală, după ce a devenit numărul 1 mondial. Îl las, eu sunt convins că va pierde, are şi ea psihologia aia păguboasă a sportivului român care se vede cu sacii în căruţă. Nu m-a dezamăgit. A pierdut, dar din păcate a pierdut şi Radu o tură grozavă. Pedalez solo prin oraş şi am impresia că sunt singurul devean în pantaloni scurţi, la 6 grade, dar n-am complexe. Lumea se uită după mine cu privirea aia admirativ-miloasă cu care te uiţi la un om cam nebun, când eşti plin de regrete nemărturisite că nu ai curaj să fii ca el, măcar o dată. Trec Mureşul şi mă uit cum autostrada asta schimbă relieful, tăind dealuri şi schimbă destine, tăind curţi prin mijloc. O băbuţă, pe care stă să pice versantul, dă de mâncare la găini şi nici ea, nici găinile, par să nu realizeze în ce situaţie sunt. Deodată, parcă nici nu îmi mai trebuie autostrăzi, la preţul ăsta…

Drumul de Brad este acum nemaipomenit: larg, cu asfalt bun, trasat proaspăt. Domnilor de la Selina, mai avem două rugăminţi decât (ca să folosim un limbaj colocvial, ministerial): să curăţaţi de nisip banda lăsată – sper – pentru ciclişti şi să o faceţi să nu se mai termine, la fiecare pod, brusc, în parapeţi. Ne-am putea lovi, dacă vă pasă de asta. Opresc în Săliştioara să mai pozez o casă frumoasă pe care abia acum, după zeci de ture pe aici, o descopăr. Dacă din şaua bicicletei e aşa de greu de văzut tot, îmi închipui că din maşină e imposibil. Şi nici nu ştiţi ce pierdeţi, la fiecare drum!

Cobor Dealu Mare, după ce pe urcare am tras tare, nerăbdător să ajung pe drumuri noi. Intru pe primul la dreapta dar o tanti care şede într-un balansoar, într-o curte, îmi spune că nu pe-acolo se urcă „gruiu’”. Intru pe celălalt. E imediat după staţia de autobuz, dacă cumva vreţi să mergeţi. Sunt de-acum pe căţărarea care are 14% şi mă gândesc ce oameni dintr-o bucată sunt moţii ăştia! Fără fiţe, fără serpentine. Vor să ajungă în deal, o iau de-a dreptul. Am deja atâtea exemple în Apuseni! Şi n-o să mă las până nu le găsesc pe toate! Cum sunt născut şi eu în Crişcior, pedalez la fel de hotărât. Când sunt în vârful (credeam eu) gruiului, asfaltul face la dreapta şi intră într-un tunel de verdeaţă care e aşa de frumos încât nici nu mai simt efortul! E drept, urcarea e acum plăcută. Îmi trece prin cap ce spunea tata, că atunci când mergi pe un drum pe care nu ai mai fost, musai să iei o piatră în gură. N-am descoperit încă provenienţa expresiei dar renunţ la piatră. Noi, cicliştii, suntem oricum obsedaţi de greutatea bicicletei şi n-aş vrea să trag la cântar mai mult decât e necesar.

Prin curţi e plin de grămezi de lemne care aşteaptă să fie crăpate, semn că vine iarna. Dovlecii sunt alături, unii mai adastă pe câmp, că e duminică şi n-a mai fost timp şi pentru ei. Urmează a fi folosiţi la tradiţionala sărbătoare despre care am citit eu pe un afiş în oraş: „Tradiţii şi obiceiuri de Halloween”. Tre’ să merg, sunt curios, oare pe vremea bunică-mii copiii se mascau şi mergeau din casă în casă, să sperie oamenii şi să primească bomboane? Da’ până una alta, ajung la clădirea misterioasă. E biserică, de ce nu mă mir? O las pe Toni la poartă, ea e nemţoaică şi catolică, n-are voie înăuntru. Eu intru. E pustiu; nici slujbă, nici preot… Stau în curte şi admir priveliştea, care e senzaţională! Mă gândesc că mai bine făceau aici un părculeţ, cu băncuţe. Pe fonduri.1

Am în zona asta un prieten care s-a retras în natură. E la pensie. Îl sun şi mă îndrumă spre casa lui. Cu preţul parcurgerii a vreo 300 de metri de macadam plin de pietre, ajung la el. Eu oricum socializez cu localnicii pe unde umblu, acum e şi mai fain, că pe el îl cunosc. Profită de prezenţa mea ca să îşi prezinte, mândru, inovaţiile (o motocositoare realizată integral de el, un dispozitiv de crăpat lemne) şi grădina care e imensă şi plină de surprize. Am astfel ocazia să gust o varietate de roşii cu ţepi, pe tulpină, e drept, pe care Marian mi le culege cu mănuşile pe mâini. Sunt nemaipomenite! Îmi pare că mănânc cireşe! Ei, din astea ar fi putut pune şi Geanina din „Las Fierbinţi” pe tortul ei, fără grijă, la cât sunt de dulci. Stăm de poveşti la un suc de morcovi stors chiar atunci de Mihaela, soţia lui, iar Marian îmi povesteşte cum iese de multe ori dimineaţa devreme şi la gard îl aşteaptă căprioarele. Bucolic. Viaţa nu e uşoară, dar e frumoasă. De fapt, viaţa e frumoasă oriunde, dacă ştii să te bucuri de ea…

Alături de curtea lui Marian tronează Dealu Fetii. Pe vremuri, când mergeam la bunica mea, în Gurabarza, pe deal era scris, cu brazi, „1932”. Nu prea ştiu ce simboliza dar pentru ochii mei de copil era spectaculos. Un fel de logo al satului. Acum, ca multe alte lucruri, a dispărut şi scrisul de pe versantul ăla… Îl întreb pe Marian „De fapt, în ce sat suntem noi acum?”, pierdut fiind pe drumuleţele alea înguste pe care m-am tot învârtit condus de el. Îmi spune că Luncoiu de Sus. Trebuia să îmi închipui, la cât am urcat până aici.

Când plec, îşi ia bicicleta şi mă conduce. Pe alt drum, sunt o mulţime pe aici, unul mai frumos ca altul. Urcăm, coborâm, într-un ritm care pe el îl face să cam gâfâie. Dintre case îmi apare o bisericuţă din aia moţească ce pare a fi de pe vremea lui Avram Iancu, cu turlă ascuţită. E doar cu doi ani mai „mare” decât mine. Dar, nu ştiu cum, am impresia că pentru slujbă la asta merg toţi localnicii, nu la cea albă, enormă şi rece. Marian se opreşte. „Te las aici, mergi numai la vale. Eu mă bag prin tunel şi ies direct acasă”. Tunel?! Sunt siderat, îl ştiam pe ăla de verdeaţă, v-am spus de el, dar ăsta se pare că e tunelul de la fosta cale ferată, acum tunel „rutier”. Mă bag iar pe macadam, curiozitatea e prea mare şi îi fac o poză prietenului meu. Când eram mic, mergeam pe aici cu trenul. Locomotiva se mişca aşa de încet că, la Dealu Fetii, adică pe unde sunt cu Marian, lumea urca şi cobora din mers. Acum, nu mai există nici măcar traversele. Ce-am îmbătrânit!2

Ies în drumul mare, care se vede tare fain în faţa mea, cum urcă spre Deva, da’ aşa de mult mi-a plăcut prin sătucul ăsta încât decid să urc şi pe partea cealaltă. Merg spre Brad câţiva kilometri, fac dreapta, înving nişte pavate cam ştirbe şi urc, din nou. E mai aspru pe aici, biserica e reperul şi merg spre ea pe pante ce-mi scot sufletul, noroc că sunt scurte. Între ele am timp să văd o pisică ce doarme pe o grămadă de bălegar, o fi cald acolo, n-am chef acum să opresc să-i fac o poză deşi e tare faină cum stă încolăcită.

Din vârf, deja ştiu drumul. În vreo oră jumate am reuşit să învăţ tot satul şi îmi promit să revin. E târziu, e prânzul şi mi-e foame. N-am mâncat nimic de dimineaţă, de acasă, dar se pare că omleta aia din trei ouă (de la Avis, de unde altundeva?) a ţinut bine la efort. Las naibii batoanele de cereale pentru că deasupra mea e un nor negru şi mă simt ca în desenele alea animate în care plouă doar pe personajul negativ. Fug la vale, apoi la deal, no, e musai, Dealu Mare n-are tunel şi pe urmă în viteză maximă spre Deva.

A, să nu uit. Mulţumirile de final. Primele, pentru şoferul care a depăşit pe sens opus exact la unul dintre noile scuaruri de pe drumul Deva-Brad. A trebuit să mă opresc şi să mă trag afară din şosea. Sunt curios ce făcea dacă nu mă trăgeam. Celelalte, pentru şoferul care mi-a dat un claxon exact când era în dreptul meu, pe podul peste Mureş, de era să pic în apă, noroc că e parapetul înalt. O fi fost nervos că nu şi-a vândut rabla în târg la Bălata… Păcat doar că ăştia nu par a fi oameni care citesc ziare…

Despre Alin Bonta

Citește și

1

(Galerie foto) Ghelari – Ruda sau când nu îţi pare rău că eşti un ciclist prea romantic

Rămas în pană de subiecte cu drumuri ascunse şi demne de Ţara Minunilor, azi am …

3 comments

  1. 1932 – anul in care a fost reîmpădurit dealul.

  2. 1932-anul in care zice legenda că un tânăr și-a pierdut viața ducându-și aleasa în brațe pînă în vârful dealului, așa cum a condiționat ea acceptarea căsătoriei. De atunci dealul se numește Dealul Fetii.
    Bisericuța „bijuterie” a fost adusă pe bucăți din pădure și reclădită pe actualul amplasament, la sfârșitul sec. 19. In pridvorul bisericii veți găsi cîteva detalii suplimentare, scrise cu grijă pentru vizitatori. Pentru că cine ajunge pe acele meleaguri, sigur va reveni.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *