Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / LUNCA CERNII (I) sau cum m-am plimbat cu bicicleta printr-un muzeu (GALERIE FOTO)
Decupaj.1

LUNCA CERNII (I) sau cum m-am plimbat cu bicicleta printr-un muzeu (GALERIE FOTO)

Tura de Lunca Cernii, cum obişnuim noi să îi spunem, este una dintre cele mai frumoase care se pot face cu bicicleta de şosea în judeţul nostru. Chiar dacă asfaltul nu este perfect peste tot, ba, aş spune că pe alocuri e chiar departe de aşa ceva, valea asta este magică, în special după tunelul de la Cheile Cernei. În plus, cei 140 km şi aproape 1.400 de metri cumulaţi de urcare, dacă socotim din Deva, îţi asigură un „brevet” de ciclist amator valoros, în cazul în care poţi duce tura până la capăt. N-am încotro, va trebui ca şi povestea să o împart în două.

Cu o zi înainte am cam exagerat cu pedalatul, am cutreierat pe la Podele şi pe la Cerbăl, aşa că azi rulez încet pe Deva – Hunedoara, în răcoarea dimineţii. Am plecat din nou înainte de 7, îmi place trezirea asta la viaţă, a mea (în şa) şi a naturii în acelaşi timp. Eu am un avantaj pentru că am băut şi o cafea. Îmi trece prin cap că în ritmul ăsta voi face o zi întreagă pe drum, dar pur şi simplu nu pot accelera, stau, plin încă de lene, aproape la ritmul lui „unchiu’ Coclis”, care face traseul ăsta zilnic pe bicicletă. Imposibil să nu-l fi văzut şi voi vreodată pe şosea.

Cred că „declicul” s-a produs pe serpentinele ce duc spre Cinciş. Am ajuns acolo odihnit şi aşa se face că am scos un „personal best” pe căţărarea asta. Opresc doar când am în faţa ochilor o privelişte generală splendidă a lacului.20170819_082058

Zona este superbă, atâta doar că trebuie ca cineva s-o scoată de sub gunoaie şi să scape de ruinele clădirilor rămase neterminate şi ale nimănui. Mă poate contrazice cineva când spun că e superbă? A văzut cineva Cincişul neacoperit de stratul de mizerie care mie mi se pare că e acolo de când lumea? Am mai spus eu odată că România e frumoasă, cu condiţia să priveşti doar în zare… Când cobor ochii dau de un asfalt cât se poate de mizerabil şi mă întreb dacă edilii responsabili cu întreţinerea drumului vin cumva cu elicopterul la lac? Sau cu maşinile de serviciu şi nu le pasă?

Ca să mă mai scoată din gândurile negre, câinii locului organizează ad-hoc o ştafetă. După ce doi dintre ei mă fugăresc cât e gardul lor de lung, mă predau paznicilor casei următoare şi tot aşa, vreo 4-5 curţi. Nu mă panichez, deja ştiu să fac diferenţa între dulăi periculoşi şi din ăştia care se iau după mine doar aşa, din plictiseală. Ceva mai târziu, după ce trec de Casa Albă şi de campingul ăla care e singurul loc cu adevărat minunat de pe lacul ăsta, sar la mine patru deodată, dar trec printre ei în viteză, cu tupeu şi nu prea au timp să facă nimic. Da’ parcă voiam să vă povestesc despre Lunca Cernii, nu despre câinii comunitari.

După ce ies din Topliţa şi dau în drumul nou, pe valonatele de până în Dăbâca nu trag tare dar merg bine, pe micile urcări mă ridic din şa de fiecare dată, chiar dacă azi am o senzaţie naşpa când fac asta, parcă mă sufoc instantaneu. Va trece. Valea e tare frumoasă dimineaţa! Lumea abia se trezeşte, nu e încă nici ora 9, pe dealuri stă aşa, o uşoară pâclă dar nu sunt chiar sigur de asta pentru că şi ochelarii mei se cam aburesc de la cele 12 grade care sunt afară. Mi-a plăcut la început dar deja e prea mult. Până ies mai la soare, unde se lărgeşte valea, sufăr de frig şi mă mângâi doar cu gândul că mă voi întoarce către casă pe la ora prânzului, pe – cine ştie? – vreo 34 de grade, aşa că media de temperatură a zilei va fi numai bună. Asta îmi aduce aminte cum spunea unul, că dacă ai un politician cu venitul de 10.000 de dolari pe lună şi 10 oameni cu 100 de dolari pe lună, se cheamă că venitul mediu pe cap de locuitor e rezonabil. Da’, până una alta, cei mai mulţi suferă. Ca mine acum, la mânecă scurtă.

Urc repede Valea Ursului, nerăbdător să trec de tunel şi să ies în valea pentru care am venit de fapt. Cobor de pe deal şi admir, pe dreapta, coamele rotunjite ale dealurilor şi căsuţele care – din când în când – stau ascunse sub ele.20170819_105655

Pe la primele case, când pedalez voiniceşte, că e uşor la vale, umbra mi se vede tare fain şi picioarele, cu mişcarea lor rotundă proiectată pe planul şoselei, par nişte pistoane care apasă rapid şi puternic în pedale. Până mă admir eu aşa, alături de pistoanele alea începe să se alungească o umbră cu urechi ciulite. Al dracului, mi-a luat urma şi s-a luat după mine, parşiv, fără să latre. Un câine. Un fleac. Îl las lat în câteva zeci de metri, la peste 40 la oră cât am. Poate că asta a fost şi şansa mea, se zice că ăştia care vin aşa, tăcuţi, muşcă. Da’ nu ştiu dacă reuşea să apuce „pistonul” în mişcare.

La ieşirea din Lunca Cernii de Jos îmi pare rău, acum (aşa păţesc mereu!), că n-am făcut poză, tre’ să ţin minte pe data viitoare. Indicatorul de ieşire din sat şi cel de intrare în Lunca Cernii de Sus sunt aproape unul peste altul, arată haios, aşa că cea de sus aş putea spune că e la acelaşi nivel cu cea de jos. Oricum, opresc pe dreapta să fac poze în curtea bisericii. Nu că aş fi eu mare fan, dar cimitirul şi curtea sunt unele dintre cele mai faine pe care le-am văzut eu prin România. O pajişte verde, chiar sub pădurea de foioase. Doi bătrânei mă privesc curioşi de la gard, dar ezită să mă abordeze. Ce-or fi gândit?

Valea asta, pe aici pe unde sunt acum, e practic un muzeu etnografic în aer liber! Nu ştiu de ce nu am observat asta până acum, de câte ori am fost pe aici. Poate că e prima dată când mă uit mai mult şi mai atent în jurul meu şi asta mulţumită faptului că azi sunt în documentare pentru ziar. Sunt atâtea case vechi şi de-a dreptul fermecătoare! Nu ştiu dacă unele sunt luate de oameni de la oraş ca şi case de vacanţă şi păstrate exact cum au fost, doar din punct de vedere funcţional sunt renovate, sau sunt casele localnicilor şi ei sunt aşa de gospodari. Pentru că am văzut câteva impecabile din punctul de vedere al curăţeniei, cu acoperişuri moderne dar părând a avea cel puţin 100 de ani. Bârnele de lemn crăpat care alcătuiesc pereţii sunt zugrăvite cu acel bleu deschis făcut în casă, din var, nu cu lavabilă sau aşa ceva. Apoi ceapa aia, pusă la uscat (ei, vezi, ăsta poate fi un semn că e casă de localnic) şi florile alea galbene care se pare că sunt peste tot prin satele astea… Poate şi-au dat de la unul la altul răsaduri, efectiv fiecare casă are flori galbene!20170819_095557

După ce trec de Lunci intru – la pod – în Gura Bordului. Satul cred că e ascuns pe undeva, aşa cum de altfel sunt şi toate indicatoarele rutiere ascunse în tufe. Nu mă mir, la Deva aşa sunt semafoarele între crengile copacilor, ce pretenţii să am aici? După vreun kilometru văd şi eu vreo trei case. În rest, pustiu. Ba, sunt câteva ruine la drum. Probabil că localitatea mai există doar pe hartă, faptic nu mai prea este nimic. Şoseaua e plină de pietre căzute de pe versanţi, de copaci chiar (o fi fost furtună şi aici) şi pe unele locuri se circulă doar pe o bandă. Au făcut aşa un drum fain şi acum nu mai vede nimeni de el… A costat aproape 25 de milioane de euro, după cum se laudă pe tablele puse pe margine şi acum e lăsat de izbelişte. Păcat, dar atât de tipic pentru România…

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Alin Bonta

Citește și

Pizza-cu-ou

PIZZA CU OU

Ingrediente: Pentru aluat: 500 g făină, 250 ml apă călduţă, 1 linguriță drojdie uscată, 1 …