Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / LUNCA CERNII (II) sau cum m-am plimbat cu bicicleta printr-un muzeu (GALERIE FOTO)
Decupaj.2

LUNCA CERNII (II) sau cum m-am plimbat cu bicicleta printr-un muzeu (GALERIE FOTO)

Am rămas săptămâna trecută undeva pe la ieşirea din satul-fantomă Gura Bordului. Sunt abia la jumătatea drumului pe Luca Cernii pentru că trebuie să mă şi întorc acasă, tot pe bicicletă. Deva mi se pare în momentul ăsta tare departe, aş încerca să sun după un taxi, dar nu prea am semnal la mobil, aşa că…

…După ce ies din Gura Bordului încep să văd pe marginea şoselei borne cu „Rusca Montană”, de parcă drumul chiar ar merge până acolo. Cum să pui borne, cum că mai sunt 15, 14, 13 kilometri şi de fapt drumul să se încheie în pădure, dând într-o simplă potecă? Da’ eu finalul ăsta îl ştiam, nu mai sunt surprins, poate spre deosebire de alţii care – fiind pentru prima oară pe aici – mai speră să poată merge cu maşina până în Rusca asta. Mă caţăr rapid pe ultimele pante, sub mine sunt 14% dar nu-mi pasă, mai grav ar fi să nu fie ciobanul de la stâna de aici acasă şi să mai am parte de o repriză de urmăriri cu câinii. Am noroc, stâna e pustie, aşa că pot să mă bucur de privelişte şi de un baton de cereale plimbat de la Deva. Astea sunt cele mai bune, care au făcut deja câteva ture împreună cu mine, le-a topit soarele de câteva ori şi acum le-a venit rândul la haleală.

Ziceam că eu ştiu locurile, dar România asta mereu surprinzătoare mă întâmpină cu noul indicator care semnalează, chiar la liziera pădurii, că depăşirea, de aici încolo, este permisă. Şi cu o tablă, atârnată într-un copac, care mă anunţă că de acolo începe judeţul Caraş-Severin şi ar fi cazul să mă opresc, altfel trebuie să schimb antetul paginii din ziar. Nici nu mai ştiu dacă pot considera toate astea hazlii sau demne de plâns.20170819_102759

Îmi dau drumul la vale, voi opri în vreun sat la un suc rece şi acidulat, cu mult zahăr, să nu facem reclamă mascată. Am trecut de 75 de kilometri parcurşi şi acasă e departe, am nevoie de aşa ceva. Mă întâlnesc iar cu moşul cu căruţa, pe care l-am depăşit pe urcare. Mă întreb unde merge, că mai sus nu mai e nimic. Poate după niscaiva lemne? Că e plin de exploatări peste tot, în Gura Bordului, cel puţin, au distrus complet pajiştile de pe marginea Cernei cu utilajele grele. Ca să nu mai spun de ce e pe drum, pământ adus pe roţi, din pădure. Sunt nevoit să merg multă vreme pe stânga pentru că pe banda mea probabil că a circulat o vreme unul din utilajele astea, sunt doar „plăcinte” mari de noroi. Nici nu cred că le dă prin cap lucrătorilor că bucăţile asfaltate, de 10-20 de metri, la fiecare intersecţie cu drumurile forestiere ce intră în pădure, sunt special făcute ca ei să stea acolo şi să îşi cureţe roţile. Ar trebui să le pună table cu un text explicativ. Sau… cred că tot degeaba, probabil nici nu le-ar citi.

A, să nu uit! Ceva mai la vale l-am întrebat pe un tip dacă drumurile alea spre Negoiu şi Meria sunt asfaltate. De fiecare dată când trec pe aici mă întreb asta. Da, spre Negoiu e asfaltat, e un sat la vreo 2-3 kilometri dar dincolo e doar macadam şi – oricum – e o pantă, zicea, de nu poţi urca cu bicicleta! „Mai mare şi decât la Râuşor!”. Ha, ce standarde scăzute are! Aş încerca Negoiu ăla dar sunt, totuşi, grăbit, nu de alta dar dă căldura peste mine. Poate altădată. Dacă nu m-ar ameninţa canicula asta, aş avea toată ziua în faţă şi aş urca la Dealu Mic, în coada lacului şi la Izvoarele, poate. Ar mai fi material pentru încă un articol. Mă simt bine, poate doar fundul mă doare un pic, n-am mai fost pe tură aşa lungă de la concursul „Marmotte”, la începutul lui iulie. În rest, sunt bine. Dar „anexele” rămân pe data viitoare.

Şi dacă tot am oprit, mai prind în poză un exponat, o casă din asta veche. De data asta îmi sare în ochi bicicleta sprijinită de perete. Abia acasă am văzut că era un model de Bianchi. De-aş fi observat atunci, pe loc, pe cuvânt că aş fi stat să negociez o achiziţie.20170819_105046

 

Nu opresc la birtul din Lunca Cernii de Sus (cred că o să scriu LCS de-acum, e prea lung şi tirania spaţiului tipografic îmi îngrădeşte oricum creativitatea J). E prea multă lume, deja se apropie prânzul şi mare parte din tineretul satului e la o bere, îşi admiră scuterele, maşinile second şi… iar sunt rău, dar ăsta e adevărul. Prin grădini şi pe câmp am văzut doar oameni de vârsta a treia. De când cu accidentul lui Costi, nici nu-mi prea place să poposesc în satul ăsta, am stat probabil prea mult atunci, aşteptând ambulanţa. Nu mai povestesc, că vă sperii şi nu vă mai cumpăraţi biciclete. Dar realizez abia când trec de ultimele case şi încep urcarea spre tunel că bidonul meu e gol… Nu mai am de la cine să cer apă, poate doar dacă aş striga la băbuţa care e cu vacile, pe pajiştea din stânga mea. Îmi aduc aminte că am o fiolă de magneziu lichid şi o sorb pe aia. E acrişoară şi o să-mi ţină de sete până găsesc de băut. Cu ocazia asta chiar vă recomand să aveţi aşa ceva la voi în turele lungi, vă fereşte de crampe musculare.

Încerc, imediat după tunel, să surprind cumva în imagini adâncimea cheilor Cernei, deasupra cărora mă aflu acum. Prăpăstiile astea sunt rezervaţie naturală şi îmi tot promit că într-o bună zi le voi face cu pasul, vreau doar să merg cu cineva care să mă poată ghida, am înţeles că drumul este destul de dificil. E greu să fac o fotografie, vegetaţia nu-mi prea permite şi nici nu găsesc un unghi bun. În schimb îi fac o poză la Toni, cum stă ea aşa, sprijinită de parapet, gata să se ia de piept cu dealul.20170819_110851

Urcarea asta e lejeră şi practic e ultima serioasă din drumul pe care-l mai am de făcut până la Deva. La vale zbor şi scot o medie de fix 50 km/oră până jos în sat. La prima alimentară, în Hăşdău, opresc să iau apă pentru bidon, Pepsi (na, că mi-a scăpat!) pentru burtică şi o Eugenia, că parcă aş ronţăi ceva. Până beau şi mănânc povestesc cu un nene care şi-a sprijinit motocositoarea la umbră şi s-a băgat la o bere, ca tot ţăranul harnic românesc. Îmi povesteşte ce bicicletă a avut el mai demult, da’ acu’ e bătrân, nu mai poate pedala şi a dat-o, a luat 100 de lei pe ea. Pare mândru de afacere. Şi avea vreo 6 viteze, bicla aia… Îl întreb câţi ani are şi zice că 53, este leat cu mine. Nici nu e de mirare că nu mai putea merge cu ea.

Când ajung iar lângă lac, aglomeraţie mare! Cine ştie după câte maşini au alergat până acum cei patru câini pentru că la mine se uită apatic şi nu ridică nici măcar capul. Degeaba m-am pregătit eu pentru întâlnire, i-a doborât căldura. Dau şi ultimele urcări şi de la serpentine e povestea obişnuită a drumului până acasă. Oboseală, satisfacţie şi poftă de o bere rece care aşteaptă cuminte în frigider. Singurul lucru nou este că în sfârşit au la OMV-ul din Hunedoara brioşe cu ciocolată (de câteva ture încoace tot încerc să iau şi nu găsesc) aşa că stau în fund pe bordură şi degust una, împreună cu un suc rece şi dulce. Când am plătit, doamna de la casă m-a întrebat dacă „am şi pompă”. Bună asta. Nu m-am putut abţine şi m-am întors cu spatele, să o vadă în buzunarul de la spate. Sunt sigur că nu la asta se referea. Oricum, mi-am făcut plinul şi am energie să ajung până la Deva şi să urc până la frigiderul ăla.

Despre Alin Bonta

Citește și

Pizza-cu-ou

PIZZA CU OU

Ingrediente: Pentru aluat: 500 g făină, 250 ml apă călduţă, 1 linguriță drojdie uscată, 1 …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *