Home / Timp liber / Cu bicicleta prin Hunedoara / JELEDINŢI – MĂGURA sau o toamnă cuprinsă în două inimi (GALERIE FOTO)
Foto.pagina.1

JELEDINŢI – MĂGURA sau o toamnă cuprinsă în două inimi (GALERIE FOTO)

Săptămâna asta mi-am zis că ar fi cazul să îi mai las pe moţi să „respire” şi m-am îndreptat spre Orăştie. Cum mergi pe drumul naţional, paralel cu autostrada, savurând priveliştea TIR-urilor care curg acum alături de tine dar mult mai departe decât de obicei, după Spini faci dreapta, spre Turmaş. Treci prin Mărtineşti şi apoi – la ieşirea din Jeledinţi – începi, cu curaj, altfel nu ai cum, căţărarea spre Măgura.

Bătut câineşte de un vânt de faţă care vrea să mă trimită acasă, mă tot gândesc care e la dreapta şi care e la stânga: Turmaş, Turdaş. Vezi vechea poveste cu stalactita şi stalacmita despre care Karinei, când era la şcoală, un profesor hâtru i-a spus că e simplu de reţinut. Stalactita, cu „t” de la „tata” vine de sus, pentru că tata stă deasupra. Eu, ce-aş putea spune? Că era doar un profesor fără imaginaţie?

Excursia de azi e ceva mai deosebită pentru mine, pentru că povestea ei va ajunge la cititorii mei într-o zi mai specială. Am ales să admir culorile toamnei cu gândul la cineva drag mie şi care, de un an şi jumătate nu mai este aici. Dealul pe care acum încep să urc nu mă dezamăgeşte şi intrarea în pădure înseamnă trecerea într-o lume în care lumina şi frunzele cântă un duet. Şi, vă spun eu, sună bine de tot! M-aş opri deja să fac fotografii dar prima parte a excursiei mi-o propun a fi exclusiv sportivă, aşa că trag tare la pedalat. Când mă voi întoarce, voi renunţa la viteza aia care mă îneacă în adrenalină şi voi deveni fotograf.

După cei aproape 3 kilometri de pante, profit de drumul din Măgura şi mă relaxez pe un plat ca-n palmă. Ştiţi că mie îmi place să fotografiez în special ferestre şi balcoane dar casa asta ieşită la pensie nu e de ratat! Faţada îi este aproape complet distrusă şi cărămizile contrastează cu câteva stucaturi rămase ca prin minune neatinse, dovadă a ce va fi fost odată. Fereastra e moartă şi ea, mă priveşte gol prin trei găuri negre. Da’, pe poartă, tronează mândră şi ironică o placă nouă, ca scoasă din cutie, unde scrie că onorabilul şef de acum o vreme al judeţului a donat 5000 de lei pentru renovarea bisericii din deal. Erau banii obştei, oricum, dar obştea nu e pomenită pe poartă… Hai să nu mă enervez! Mai bine merg să umplu bidonul de la fântâna aia pentru pitici, unde acoperişul e aşa de jos încât de fiecare dată mă felicit că port cască. Apa e rece şi deosebit de gustoasă. Un nene, puţin atins de febra vinului care sigur fierbe prin pivniţi, mă îndeamnă să merg mai sus, „la maici”, că e frumos tare. Elegant, dau vina pe roţi pentru refuzul meu, sunt prea subţiri pentru pietrele care urmează asfaltului din sat şi pornesc să cobor. Abia acum momentul devine… artistic.

Mă întreb: oare de câte ori am fost deja pe-aici şi n-am remarcat copacul ăsta de pe dreapta drumului? A trebuit să se îmbrace tot în roşu ca să mă atragă? Este perfect oval, geometric aş spune şi în spatele lui e un cer adânc şi aşa de albastru încât te poţi pierde în el fără măcar să realizezi. Norocul meu este că m-am oprit, Fabiana (povestea este de fix acum un an şi pe atunci asta era bicicleta mea) stă cuminte, sprijinită de un mic parapet iar eu sunt bine înfipt pe două picioare, altfel mă ia ameţeala. Încalec iar şi rulez uşurel pe serpentinele ce taie o ţarină temeinic lucrată, dovadă de oameni harnici. Grămezi de bălegar în aşteptarea împrăştierii, rulouri de fân aranjate ca nişte buşteni pentru iarnă şi, cât văd cu ochii spre Valea Mureşului, dealuri pe care culturile potrivesc un desen ce pare generat de ingineri, nu de agricultori. Iar undeva, şi mai departe, munţii ce dau în albastru din cauza distanţei… Stop! Trebuie neapărat să mă opresc aici, că nu mai am ochii la drum şi, pe lângă că mai sus era să alunec pe nişte nisip într-o curbă, acum am luat şi o groapă în plin, cu roata de faţă. Fabiana nu merită aşa ceva.Trezire la realitate tipic românească.Foto.pagina.1

Mă aşez cuminte pe marginea unui podeţ, dau jos rucsăcelul şi scot de pe cap căciuliţa umedă. Vântul s-a oprit ca prin minune, peste mine curg raze călduţe şi e o linişte de îmi pocnesc urechile. Oare sunt reale acordurile astea din „Autumn Leaves” a lui Clapton? Dacă aş închide ochii, mi-aş putea imagina că e primăvară. Fac asta, bineînţeles. Dar nu, nu se potrivesc mirosurile. Şi staaau şi amuşin aşa câteva minute, ca un căţeluş din ăla ieşit prima oară din curte, noroc că sunt singur şi nu mă vede nimeni, cred că arăt tare ciudat aşa, cu nasul în „vânt”. Aş putea sta aşa… Realizez că, de o vreme, toate minunăţiile astea la care mă duce bicicleta mea va trebui să le privesc cu patru ochi şi cu două inimi, pentru amândoi. Îmi mai îndulcesc puţin amărăciunea cu două ciocolăţele cu rom. Să nu mai aud vreodată vreun MTB-ist că spune cum că pe şosea, cu cursiera, nu poţi avea parte de momente din astea!

Undeva, mai jos, ciurda de vaci s-a tras la umbră. Pe bune, e chiar cald, m-am îmbrăcat cam nepotrivit şi acum transpir din greu, doar curentul de pe coborâre ce mă mai răcoreşte. Vitele privesc curioase spre mine, deşi cam tâmp, deh, nişte vaci şi ele, ce pretenţii să ai? Doar câinii se spune că au privire inteligentă dar nu se ştiu exprima, aşa, ca inginerii. Asta o spune un absolvent de Politehnică, să nu fie cu supărare. Şi revin la vaci. Una dintre ele, ceva şefă, cred, că are şi altă „uniformă”, iese din rând, se apropie de drum, mugeşte scurt şi rămâne şi ea cu privirea agăţată undeva, spre mine.

Acum intru pe pantele alea aspre, grijă mare – îmi zic – când am urcat era mult nisip pe drum, toate ploile de vară n-au reuşit să-l spele complet. În ploi îmi e nădejdea, că pe oamenii care ar trebui să facă asta în fiecare primăvară nu mă pot baza. Şi, la fel, grijă mare să nu cumva să trec prea în viteză şi să ratez copăcelul ăla ca o lumânare. Am noroc, soarele încă bate direct pe el şi el, săracu’, ce să facă? Stă acolo, ca la poze şi luminează. Se pare că toamna asta a împlinit un an.

Jos, în Jeledinţi, mai am o „restanţă” de la urcare. O căsuţă ce are în faţă o grădină lată de numai un metru şi lungă cât curtea, plină de flori. După atâta maro, verde, roşu, portocaliu, galben şi mai ştiu eu ce alte nuanţe de care n-am auzit şi nu le ştiu numi, albastrul de aici e reconfortant. Parcă a coborât cerul pe pământ. Tufele, cu flori mărunte şi dese, atârnă peste un gărduţ ce pare făcut pentru casa păpuşilor, numa’ cât să le ţină acolo, în curte.

Drumul până la Deva este joacă de copii. Vântul nu şi-a schimbat direcţia şi mă duce pe sus, până aproape acasă. Şi cum atunci când pedalezi, dar nu ţi-e atât de greu încât să te gândeşti doar la muşchii picioarelor, te gândeşti la tot felul de alte prostii, mintea mea, încă sub imperiul minunăţiilor văzute, îmi dictează o poezioară. Am reuşit să nu o uit şi, ajuns acasă, am postat-o pe proaspăta mea, pe atunci, pagină de socializare. Udată cu o bere rece şi ilustrată cu multe fotografii care, şi acum, se găsesc pe site-ul ziarului. Versuri şi imagini, merg şi astea în duet, ca frunzele toamnei cu lumina…

Toamnă, natură, / plec la o tură / Să vindec rana. / Eu, Fabiana. / Vânt de ciclist, / Pedale, rezist. / Vite cuminţi / La Jeledinţi. / Cer Voroneţ, / Soare-ndrăzneţ, /Pomi lumânare / Aprinsă culoare. / Claie copac / Şi toate tac… / Frig în fiori / Şi, totuşi, flori. / Case ştirbite, / Glii pregătite, / Fân geometric / Departe estetic. / Soare cu dinţi / La Jeledinţi. / Pante amarnice… / Toarnă, paharnice!

Despre Alin Bonta

Citește și

competitie parang

Timp liber: Spectacole de teatru, filme și o competiție sportivă în Parâng

Pe agenda culturală de timp liber din acest weekend sunt trecute mai multe activități cultural-sportive. …