glasul-hd.ro Web analytics

Istoria cum nu e scrisă în manuale

Istoria cum nu e scrisă în manuale. Cât a durat în realitate „unirea” lui Mihai Viteazul?!

Istoria oficială învățată în școli nu face referiri prea clare la perioada în care Mihai Viteazul a condus cele trei provincii din actuala Românie, realizând, pentru prima dată, un fel de unire a acestora sub un conducător român. O unire asemănătoare fusese realizată cu câțiva ani înainte de principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, despre care însă, manualele de istorie nu scriu nimic.

Manualele de istorie lasă să se înțeleagă că unirea lui Mihai Viteazul a durat de la Șelimbăr până la moartea lui. Adevărul este că așa a și fost promovată ideea Unirii (de către „mitologia naționalistă”), prin ignorarea sau lăsarea intenționată în ceață a cronologiei acțiunilor lui Mihai și a unor episoade lungi, precum pribegia la Viena și Praga, petrecute în perioada 1600 – 1601, aceeași care este considerată ca fiind a primei uniri.

Unirea de un trimestru a lui Mihai Viteazul

Mihai a devenit guvernatorul Ardealului  după ce l-a învins pe Andrei Bathory, la Șelimbăr, în octombrie 1599. Domnitorul Țării Românești a devenit și guvernator imperial, în numele împăratului Rudolf al II-lea  de Habsburg, în Transilvania, până în iunie 1600, când după ce îl învinge pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, preia și demnitatea de voievod al acestei țări cu populație preponderent românească. Practic se poate vorbi despre prima unire a celor trei provincii (nu a României pentru că lipseau Banatul, Crișana și Maramureșul) abia din iunie 1600. Campania lui Mihai din Moldova nu a fost rezultatul conștiinței naționale a acestuia și a dorinței de unificare a românilor, ci a faptului că Ieremia Movilă era omul polonezilor ostili habsburgilor. Mihai Viteazul a condus cele trei țări doar trei luni, din iunie până în septembrie 1600, când s-a confruntat cu o revoltă a ardelenilor conduși de Ștefan Csáki, la care s-a aliat și generalul imperial G. Basta, cu care Mihai avea un conflict personal. Armata lui Mihai Viteazul este învinsă la Mirăslău, iar domnitorul este pus pe fugă în sudul Carpaților. Imediat după fuga lui Mihai, răsculații îl aleg principe al Ardealului pe Ștefan Csáki. Deci Mihai nu mai putea fi domn al Ardealului după Mirăslău.

Fugar până la moarte, sprijinit de secui

Mihai scapă cu greu și fuge sprijinit de secui, care îi erau cei mai credincioși aliați, la Făgăraș, trecând apoi munții în Muntenia. Aici mai pierde două bătălii cu moldovenii, sprijiniți de polonezi. În noiembrie 1600 fuge din Craiova însoțit de un mic grup de credincioși, a traversat incognito Ardealul, fiind semnalat la 12 decembrie în Oradea și peste o lună la Viena. Practic, din noiembrie, de la înfrângerea de la Mirăslău, Mihai Viteazul nu a mai fost domn nicăieri. Episodul fugii la Viena și al pierderii tuturor demnităților este ignorat în multe lucrări de popularizare, inclusiv în pagina de Wikipedia. Abia în primăvara anului 1601 Mihai se întoarce în Ardeal, dar doar ca general al Împăratului Rudolf II. Mihai Viteazul a fost ucis fără să fi avut nicio funcție domnească. De fapt a fost ucis tocmai fiindcă dorea să ajungă din nou la Alba să se înscăuneze guvernator al Ardealului, umilință pe care generalul Basta nu o mai putea accepta.

Lupta de la Călugăreni, o altă fabulație istorică

Bătălia de la Călugăreni este o altă „filă de istorie glorioasă” mistificată de istoria oficială. Cei mai mulți români știu că a fost o victorie devastatoare a armatei lui Mihai Viteazul asupra turcilor al căror comandant, Sinan Pașa, a scăpat cu greu lăsându-și în mlaștinile Neajlovului câțiva dinți. Realitatea este însă cu totul alta. După lupta de la Călugăreni, de la 1595, turcii au cucerit Bucureștiul obligându-l pe Mihai Viteazul să se refugieze în munți. Turcii au înaintat până la Târgoviște și, de acolo, urmărindu-l pe Mihai, au ajuns în zona taberei acestuia la Stoenești, lângă pasul Rucăr-Bran. Aici avea să ajungă și Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, pornit în ajutorul lui Mihai Viteazul cu o oaste de 13.200 de mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele Maximilian și 300 de călăreți din Toscana. Armatele creștine, aflate de această dată sub conducerea Principelui Transilvaniei, Sigismund Bathory, au înfrânt armata „păgână” în confruntările de la Târgoviște, București și în bătălia finală în care a căzut cetatea otomană a Giurgiului. Muntenia a fost astfel eliberată de armata Principelui Transilvaniei al cărui vasal era în acel moment Mihai Viteazul.

 

One Comment