Home / Actualitate / Glasul Hunedoarei – 2.000 de ediții
Marcel Bot - schimba-i fundalul sa nu mai fie negru

Glasul Hunedoarei – 2.000 de ediții

Când Ştefan mi-a zis că ar fi bani să trecem la cotidian, am avut o strângere de inimă. Cei mai mulţi dintre colegii de redacţie nici măcar nu mai lucraseră în presă, ritmul ediţiilor zilnice e infernal, chiar şi eu veneam după o lungă perioadă petrecută în regim de săptămânal, unde timpul nu-ţi stă ca un pungaş cu pistolul la tâmplă. În vremea aceea documentarea se făcea pe teren. Nimeni nu lua – ca acum – texte de pe facebook pe care să le treacă prin redacţie doar pentru a-şi pune semnătura pe ele, după care să le returneze mediului on-line ca pe propriile creaţii. Şansa noastră a stat tocmai în acei ne-ziarişti care au adus „Glasului” prospeţimea şi pasiunea lor extremă. Discuţiile de dimineaţă erau atât de pasionale, încât nu de puţine ori ajungeam până la limita unei rupturi definitive. Îmi amintesc de crima din Dublin (cel din Irlanda, nu restaurantul devean), când vicepreşedintele PDL Hunedoara, Marian Mihalache, şi-a ucis amanta, faptă pentru care (ulterior) avea să fie condamnat pe viaţă. Eram singurul ziar care a trimis o echipă în satul de vădane (Vaidei) să surprindă cum au primit vestea rudele victimei. Atunci, eu am comis-o monumental. Aveam de ales între a pune o poză bună pe care o aveau toate redacţiile şi a ilustra cu o imagine mai puţin reuşită, dar care arăta că suntem singurii care au făcut mai mult decât să redea o ştire tragică de peste mări şi ţări. Am optat pentru prima variantă, umbrind efortul colegilor mei. Cred că Elena nu m-a iertat nici acum, mai ales că povestea nu s-a oprit la poză. Scrisese un reportaj de atmosferă cu foarte multă sensibilitate, ce urma să apară, pe larg, a doua zi. Ştefan a intervenit pe text, alternând detaliile emoţionante cu realitatea crudă, mizerabilă, a lumii nefardate în care trăim. A ieşit un text foarte bun, dar Elenei nu i-a plăcut şi a demisionat în ziua aceea. În urmă cu nici opt ani, jurnaliştii trăiau meseria asta până la paroxism.

Odată, am surprins-o pe Irina Năstase plângând de ciudă că nu i-a ieşit nu-ştiu-ce. Lucra la Vânzări – Publicitate. O fetişcană minionă cocoţată pe catalige naturale, aproape inocentă, cu o figură de mâţă blândă care (întrebaţi politicienii, dacă nu mă credeţi) avea să zgârie rău. A fost ultimul tânăr pe care l-am ajutat să devină ziarist şi regret doar că a dezertat prea curând. Unele lucruri se schimbă, dar „Glasul Hunedoarei” a rămas la fel de incisiv. Îi doresc viaţă lungă pentru că oriunde ar fi poartă cu el şi o fărâmă din sufletul meu.

Despre glasul hunedoarei

Citește și

ciocan

Sare-n ochi

Carpații constituie o barieră naturală nu numai în ceea ce privește mișcarea curenților de aer, …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *