Home / Comunitate / (GALERIE FOTO) TÂRSA sau cum e să amâni o toamnă policromă pentru o lecţie de pedalat la deal
20171014_150907

(GALERIE FOTO) TÂRSA sau cum e să amâni o toamnă policromă pentru o lecţie de pedalat la deal

Tura de azi am făcut-o pe la jumătatea lui octombrie. Am ţinut-o bine ascunsă, un fel de „literatură de sertar” până când afară s-a instalat tristeţea aceea de noiembrie, cu ploi şi peisaje alb-negru. M-am gândit că v-ar place să vă clătiţi ochii prin culorile minunate cu care, întotdeauna, toamna încearcă să ne facă să nu ne pară rău după vara care tocmai s-a dus. Din anii trecuţi aveam în minte dealurile domoale ale Târsei, pline de mesteceni şi stejari. Şi cai albi, dacă ai puţin noroc. Mi-era dor de ele. Iar urcarea până acolo este o adevărată provocare, dacă nu ai motorul la tine.

Trupa e aceeaşi, doar că – la fel ca un antrenor de fotbal care se respectă – am făcut o modificare de la „meciurile” trecute: azi nu a venit Dani şi l-am înlocuit cu Alin. Alt Alin decât mine. Zis „Fibră”. Şi mai ales din motivul ăsta, la plecare am ceva emoţii, excursia de azi presupune un traseu lung şi greu iar companionii mei sunt toţi la nivel ridicat. Dar… mă vor aştepta, căci altfel cine mai scrie despre ei în ziar?

Ne încălzim bine până la Călan, cale de vreo 25 de kilometri. Plat, poveşti din săptămâna care a trecut, asfalt bun şi circulaţie rezonabilă. S-au cam săturat românii de excursii, chiar şi cu maşina. Am plecat pe la ora 10 şi deja e soare şi călduţ. Reuşim totuşi să ne murdărim trecând pe lângă balastiera din Călan unde o baltă, lată cât drumul, nu ne iartă. Simt că am noroi pe faţă… Facem stânga spre cetăţile dacice şi rulăm destul de îndârjiţi pe fals-platul care ne duce, prin Chitid, la Ocolişu Mic. Abia aici îi anunţăm pe Jancsi şi pe Călin (brădenii, prima oară pe aici) că – până vor da piept cu „zidul” din Târsa – mai au de trecut un deal. Urcarea asta nu e lungă, să tot aibă vreun kilometru şi jumătate, dar e aspră. Prima oară când am trecut pe aici, am oprit la o casă să iau apă şi moşul de pe băncuţă mi-a spus clar că n-am ce căuta cu bicicleta pe dealul ce stătea deasupra noastră. I-am arătat o bucăţică de asfalt care se vedea de acolo şi i-am promis că îi fac cu mâna de sus ăn maim cinci minute. M-am uitat în jos după el dar intrase în curte. Ştia, probabil, că pierde pariul.

Nu ne prea încordăm pe panta asta. Spre deosebire de Păuleşti, aici ştiu ce urmează şi căţărarea aia de la Târsa îmi stă undeva, pe creier. Călin mărturiseşte că şi lui. Dar nu mai spunem nimănui. Îi povestesc cum, la Oetztal RadMarathon, am văzut un tricou pe care era desenat masivul Timmelsjoch, 30 km de urcare cu 1800 de metri diferenţă de nivel şi pe el stătea scris „It’s just a hill, get over it!”. Dacă şi gigantul ăla e doar un deal… Se pare însă că nici ceilalţi nu se gândesc la altceva. Jozsi se plânge că are doar pinion de 28 pe spate şi îi va fi greu, „ce-ţi pasă – zice – cu pinion de 30?”. E simpatic tare când spune „două dinte contează”, probabil că aşa se distrează şi francezii de mine când le pocesc limba prin excursiile la concursurile de granfondo. Nu contează, principalul e că ne înţelegem, şi atunci şi acum. Din Costeşti facem dreapta, trecem podul, depăşim tabăra şcolară (chiar, oare o mai fi tabără aici?) şi intrăm pe Valea Seacă. Pe noi, însă, vor curge transpiraţiile, curând.

Drumul merge pe versantul stâng al văii şi vreo câţiva kilometri nu urcă prea tare. Când mi-am făcut debutul pe aici, cu Costi, auzisem de la un prieten că panta e grozavă. Pedalam lejer pe un 4-5% şi făceam mişto de maşina ăluia, cum să spui că n-ai putut urca pe aici decât cu a-ntâia? Ce ştiam noi ce vine… Acum Jancsi cu Jozsi pleacă în faţă, vânează KOM-uri, aşa cum m-am obişnuit iar eu am rămas să pedalez tocmai alături de „Fibră”. Nu mi-o iau în cap, faptul că mă ţin lângă el e nesemnificativ, el e în perioada lui de „hibernare”, adică rulează undeva la 50% din potenţial. Mă gândesc că dacă aş reuşi să ţin pasul cu el acum, mi-ar fi mai uşor la urcarea grea. Călin s-a lăsat deja în spate, el le are pe ale lui, am trecut şi eu prin faza în care – pe căţărările astea grele – nu-mi plăcea să mă vadă nimeni. Rămâne doar el cu mintea lui şi sper să ajungă sus.1

La fiecare curbă spre stânga mi se pare că gata, aici începe! Am mai fost doar o singură dată pe traseul ăsta şi ştiu doar că după o asemenea curbă şi după ce trecem un podeţ, ar trebui să văd prima pantă de 14%. Ne gândim o vreme să stăm în aşteptarea lui Călin dar n-ar avea rost, el are viteza lui, lupta lui, ar rămâne din nou în spate. Mai bine dăm înainte, să scăpăm odată…

Primele sute de metri nu-mi spun mare lucru. Sunt bine încălzit şi deloc obosit, adică aşa cum trebuie când porneşti o treabă ca asta. Alin a luat vreo 20 de metri în faţa mea şi încerc să nu-l pierd din ochi. Eu am pus pe foaie mică şi pinionul cel mai mare, el la fel dar cadenţele de pedalat diferă vizibil. Şi implicit forţa necesară. Până dă el vreo trei pedale, eu dau patru. Şi să ştiţi că de când am început serialul ăsta mi-am propus ca, atunci când vine la rând Târsa, să ţin o mică lecţie de tehnică a bicicletei. Azi avem, pentru că e o căţărare grea, despre viteze. Avem vreme, trebuie să trecem cumva peste cele circa 25 de minute cât urcăm pe „zid” şi oricum mintea mea e destul de goală pe perioada asta.

Bicicletele de azi au – în partea din faţă – de obicei două roţi dinţate cărora noi le spunem „foi” iar pe spate, 10-11 rotiţe din astea care se numesc pinioane. Ei, cu cât raportul matematic între numărul dinţilor unei foi şi al unui pinion este mai mare, forţa necesară este şi ea mai mare iar cadenţa de pedalat scade. Invers, dacă raportul e mic, dai la pedale „ca maşina de cusut” dar mult mai uşor. Cu alte cuvinte, urcând pe pinioane mai mari, dai mai uşor la pedale şi asta te ajută la urcări cum e asta de azi. Vedeţi, ăsta e rostul cuvântului scris: n-ai înţeles din prima, reciteşti. Sau, mai bine, te urci pe bicicletă şi probezi practic. În cazul de faţă, Alin merge cu 39/28 şi eu cu 34/32, de aici diferenţa de frecvenţă la pedalat. Nu prea am timp să îl admir pentru forţa lui, pentru că trag tare ca să nu rămân singur.

Curând, cam după primul kilometru de urcare, panta mă obligă la câteva zig-zag-uri. Norocul meu că drumul e lat şi am loc. Mersul de genul ăsta face înclinarea să scadă şi poţi să te mai odihneşti. În sinea mea mi-e un pic ruşine că nu reuşesc să dau piept de-a dreptul cu dealul dar – ceva mai sus – când trec pe lângă o baltă, văd urme proaspete de cauciucuri care îmi dovedesc că şi cei din faţă merg tot aşa. În fond scopul meu declarat este să ajung sus, la minunăţiile de acolo, fără să mă dau jos din şa. Nu mai sunt la vremea în care îţi propui să scoţi nu ştiu ce timp până în vârf.

Hopa, primele maşini! Oare cine să se fi aventurat pe aşa drumuri necunoscute? Sunt trei, primele două trec repede dar a treia mă prinde chiar într-o curbă în ac de păr la dreapta şi, cu nesimţire, o dau pe exterior, forţându-l aproape să oprească în spatele meu. Pe exterior panta e mai mică şi chiar nu am chef acum de vitejii, nu cred că m-ar ţine nici picioarele. Noi, când facem chestia asta, spunem că mergem spre exterior ca să luăm „savarina”, e premiul pentru încă o curbă grea depăşită. Să vezi ce-mi aud acum de la şofer! Micul Renault roşu turează motorul în spatele meu iar când poate să mă depăşească, patinează puţin pe nisip. Dar, după ce trece, îmi face semn, prietenos (?), din avarii. Nu pot să cred! Nu mai e mult şi ies la deschiderea din (aproape) vârful dealului, acolo unde forma văii îmi zâmbeşte cu câţiva copaci coloraţi în nuanţe de roşu. Da, şi eu sunt tare bucuros că am ieşit la liman. Cei cu maşinile s-au oprit şi admiră munţii care se văd până hăt în zare dar eu n-am vreme de asta acum, pedalez mai departe, însă apuc să aud în urma mea câteva aplauze şi un „Bravo!”. No, asta o trecem la premiere, nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva pe un drum din România!2Şi uite că azi ne-am pierdut vremea cu încălzirea, cu urcarea şi – mai ales – cu lecţiile de tehnică a căţărării. Pinioane, zig-zag-uri, curbe pe exterior… Îmi veţi mulţumi atunci când veţi urca prima oară, pe bicicletă, un deal mai greu. Nu mai avem timp să admirăm culorile, rămâne pe săptămâna viitoare. Dăm lucrare de control din pinioane şi foi, pentru că nici ajunşi sus nu ne-a fost prea uşor…

Despre Alin Bonta

Citește și

SECUND brazi

Au apărut brazii în piețele din Deva

Dacă nuielușele de Moș Nicolae au cam dispărut din municipiul de la poalele Cetății, în …